Author: Oenoanda
•22:03
Stiinţa moderna a aparut ca reacţie impotriva aristotelismului , prin triumful filozofiei mecaniciste bazata  pe ipoteza ca toate fenomenele naturale pot fi explicate pe baza mişcarii corpusculilor materiali. Aceasta viziune se cristalizeaza in opera lui Newton cu o consecinta  surprinzatoare: cunoscand pozitia si viteza particulelor unui sistem la un moment dat, valorile sale viitoare si trecute sunt complet determinate si in principiu calculabile.
Teoria lui Newton s-a transformat in sec. 18 intr-un puternic instrument de calcul datorita unor matematicieni excelenti, unul dintre ei fiind Laplace care era si fizician si astronom. Laplace a aplicat acest calcul planetelor creand o disciplina noua – mecanica cereasca – ajungand la concluzia ca absolut tot comportamentul sistemului solar este explicabil si calculabil prin aplicarea matematica a teoriei gravitatiei universale a lui Newton.  Stimulat de propriul succes, in 1814 a facut o extrapolare radicala afirmand:

“...o inteligenţa care ar cunoaste la un moment dat toate fortele care actioneaza in natura impreuna cu pozitia respectiva a elementelor care o alcatuiesc , daca ar fi suficient de mare pentru a supune analizei matematice toate datele, ar putea ingloba intr-o singura formula miscarea celor mai mari corpuri ale universului si cea a celui mai usor atom. Nu ar avea nicio incertitudine si atat viitorul cat si trecutul ar fi prezente inaintea ochilor sai”.  (Laplace, Eseu filosofic despre probabilitati)

In ciuda marilor sale succese, in a doua jumatate a sec. 19 mecanicismul determinist incepe sa se dovedeasca a fi o extrapolare nejustificata bazata pe o viziune prea simplista a lumii. Cu toate astea, continua sa fie paradigma dominanta la sfarsitul sec. 19. Legile fizicii pareau complet cunoscute (mai raman doar detalii, spuneau unii) si lumea continua sa fie reprezentata prin metafora ceasului – un mecanism precis, exact, determinist.  Marea revolutie fata  de paradigma determinista apare odata cu noua ramura a stiintei – mecanica cuantica. O serie de publicatii ale lui  Max Plank si Einstein conduceau la o concluzie surprinzatoare si anti-intuitiva: lumina are o dubla natura, este unda si corpuscul in acelasi timp. Aceasta idee deschide o epoca de efervescenta intelectuala care culmineaza in 1927 cand un grup de fizicieni (Bohr, Heisenberg, Dirac, Schrodinger, DeBroglie) se reunesc intr-o conferinta in care deschid calea unei viziuni complet noi asupra lumii. In cuvintele lui Einstein “un mare voal s-a ridicat si a descoperit o lume complet diferita de fizica clasica”.

O lume noua, plina de surprize. Una din ele este descoperirea ca legile naturii sunt de un tip complet diferit de cel al legilor fizicii clasice: sunt legi probabilistice in sensul ca prezic probabilitati nu certitudini.  Alta este descoperirea (Heisenberg ) unui  principiu care limiteaza cunoasterea realitatii – principiul incertitudinii potrivit caruia este imposibila cunoasterea precisa si simultana  a pozitiei si vitezei unei particule, un electron de exemplu.  Cu aceasta mecanicismul determinist al sec. 19 se prabuseste. Heisenberg spunea: “In afirmatia: daca cunoastem prezentul putem prezice viitorul, este falsa premisa nu concluzia”. Ruptura cu determinismul este atat de radicala incat fizicieni  printre care Einstein - partizan al viziunii clasice a lumii in termeni deterministi -  refuza  s-o accepte.  Respingerea de catre Einstein a unei teorii statistice, cu un hazard obiectiv a ramas in istorie in forma unei fraze celebre: “Nu cred ca Dumnezeu da cu zarul”.  Abandonarea imparatiei demonului lui Laplace era inacceptabila pentru unii oameni de stiinta.
O alta surpriza a mecanicii cuantice este faptul inevitabil de a accepta prezenţa simultana de elemente aparent incompatibile si anti-intuitive. De exemplu e ciudat ca lumina sau un electron sunt unda si corpuscul in acelasi timp. Si totusi, numeroase experimente demonstreaza fara dubiu aceste aspecte care aparent se exclud unul pe altul. Bohr l-a considerat  un  principiu logic si l-a numit principiu de complementarietate. 

Rezultatul este constatarea ca suntem departe de realitate.  Nu e doar insuficient sa acceptam ca lucrurile nu sunt ceea ce par: trebuie sa acceptam ca nu sunt nici ceea ce ar putea sa para ca sunt.  Fizica sec. 20 confirma o idee avansata deja de multi filozofi (Hume, Kant): capacitatea noastra de a intelege lumea este mult mai mica decat se credea in ciuda iluziei continue create de incredibila abilitate  tehnologica.

Este necesar ca azi sa se renunte la doua idei care formau parte in trecut din bagajul conceptual al oamenilor de stiinta: in primul rand aceea ca observam lucrurile in mod obiectiv, separate de restul universului si de observator.  In al doilea rand, nu este posibil sa afirmam ca masura  unei marimi a unui sistem atomic poate descoperi valoarea pe care marimea respectiva o avea inainte de a fi masurata.  Si asta pentru ca masurarea nu ne informeaza despre lucruri in sine ci despre relatia lor cu observatorul.

Din punct de vedere filosofic, disputa intre Einstein si Bohr este o dezbatere intre postura realista  bazata pe convingerea ca exista o lume obiectiva independenta de observator si ca proprietatile sale pot fi cunoscute in mod obiectiv , si postura pozitivista  in care lucrurile exista atunci cand sunt percepute si nu are sens sa vorbim despre ele in afara perceptiei.  Exista si alte pozitii de exemplu cea a realitatii voalate (acoperite cu un voal)  care sustine ca desi realitatea poate fi cunoscuta doar partial, putem spune ceea ce aceasta nu este .  “Realitatea, desi nu este cognoscibila in sensul obisnuit al cuvantului, nu este nici riguros incognoscibila. Este voalata

Daca vrem sa mentinem metafora universului care functioneaza ca un ceas trebuie sa acceptam ca este un ceas care merge cam prost: uneori o ia inainte, alteori ramane in urma, ba chiar rotile ii pot sari in mod imprevizibil. Adeptii desenului inteligent nu au nicio baza pentru a sustine viziunea universului ordonat si armonios care functioneaza dupa un mecanism perfect si care le sugereaza existenta unui ceasornicar. Mai mult, nici macar nu banuiesc cat de simplista si gresita este aceasta viziune. Pentru a fi coerenta cu stiinta de azi, viziunea actuala a lumii combina necesitatea si determinismul pe perioade limitate de timp cu hazardul  multifaţetic .
This entry was posted on 22:03 and is filed under , , . You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.

2 comments:

On 11 decembrie 2010, 00:35 , Betelgeux spunea...

Stii vreo carte care sa detailieze subiectul asta ?

 
On 11 decembrie 2010, 15:15 , Oenoanda spunea...

Sunt multe carti si abordeaza in mod diferit subiectul. O carte interesanta ar fi "Chasing reality" a lui Mario Bunge. E interesanta si corespondenta intre Einstein si Max Born care impartasea punctul lui Bohr de vedere. Erau foarte buni prieteni dar niciodata n-au fost de acord in privinta interpretarii teoriei cuantice.