Sunt greu de gasit in analele istorice antice mentiuni despre oameni de afaceri al caror nume sa continue sa rasune peste secole. Unul din acesti putini alesi este Diogene din Oenoanda. In acel secol 2 a ceea ce consideramos azi ca era crestina, afacerile ii mersesera foarte bine lui Diogene, acumulase o avere considerabila, si ar fi putut sa dispara in negura vremii ca orice alt bogatas anonim care se multumeste sa asigure ceea ce presupune a fi o viata fara griji familiei si urmasilor. Dar Diogene era diferit. In ciuda succesului material, sau poate tocmai datorita acestuia, era o persoana reflexiva, care gasise raspunsul la framantarile vietii umane in filozofia Maestrului Gradinii, Epicur. Spre sfarsitul vietii, in loc sa urmeze modelul tipic al bogatasului obsedat doar de a-si consolida si transmite averea urmasilor directi, Diogene ia hotararea sa faca ceva pentru semenii lui. Cumpara o colina pe a carui culme construieste o incinta dreptunghiulara de piatra cu patru mari frontispicii. Pe fiecare din ele, principiile filozofiei lui Epicur sunt sapate in piatra de-a lungul a 100 de metri in vazul intregii comunitati. Iata cum s-ar citi inceputul “maxi-epigrafului”:

MA AFLU IN APUSUL VIETII SI NU VREAU SA MA DUC INAINTE DE A FI INALTAT UN IMN LUI EPICUR PENTRU FERICIREA PE CARE MI-A DARUIT-O PRIN INVATATURILE LUI. VREAU SA TRANSMIT POSTERITATII ACEASTA IDEE : DIFERITELE IMPARTIRI ALE PAMANTULUI DAU FIECARUI POPOR O PATRIE DIFERITA. DAR LUMEA PE CARE O LOCUIM OFERA TUTUROR OAMENILOR CAPABILI DE PRIETENIE O CASA COMUNA : PAMANTUL.