Crestinii au mostenit de la evrei ideea monoteismului, cea a unui zeu unic, infinit, abstract si invizibil, o idee ‘normala’ pentru acestia, dar revolutionara pentru restul lumii. Am putea spune ca ideea monoteismului a reprezentat un avans in evolutia spirituala a omenirii, pentru ca a fost un pas spre universalitate, spre abstractizare conceptuala. In comparatie cu vechii zei relationati cu realitati concrete, zeul unic este o idee, un concept.

Dar desi a semnificat un progres in spiritualitate, zeul unic a fost in acelasi timp o pierdere a relatiei oamenilor cu natura, cu lumea reala. In plus, fiind un candidat la conditia unicitatii, zeul monoteismului are o trasatura periculoasa: este un zeu gelos care nu accepta concurenta. Putem afirma ca monoteismul semnifica doua lucruri opuse: unul pozitiv, un progres spiritual, si altul foarte negativ - un progres al intolerantei.

Freud a fost obsedat de monoteism spre sfarsitul vietii sale. Parintele psihanalizei fugind de nazisti isi gaseste refugiu in Anglia unde definitiveaza teoria sa potrivit careia Moise fusese egiptean, nu evreu si provenea dintr-o familie nobila. El a raspandit printre israeliti credinta lui Akenaton - faraonul creator al primului cult monoteist, cel a lui Aton, zeul Soare. Dupa teoria freudiana, “Yahve” este noul nume luat de Aton pentru a deveni zeul evreilor.

Adevarul este ca israelitii nu au fost intotdeauna monoteisti. Unii sustin ca erau de fapt monolatrii, adica credeau in existenta mai multor zei desi il adorau pe unul singur. O dovada este si faptul ca traducerea literala a primei porunci este “Nu vei pune alti zei inaintea mea” ceea ce implica acceptarea altor zei dar venerarea unui singur zeu - Yahve. Exista o expresie medievala care se refera la ura religioasa, ura pe care si-o poarta teologii unii altora. Posedati de infinit, de multe ori in loc sa-i includa pe toti in dragostea lor, fac exceptii. Acesta este unul din paradoxurile iubirii monoteiste, a iubiri unui zeu unic.

Iubesc toate religiile dar sunt indragostita de a mea (Tereza din Calcuta)

E posibil ca cel care iubeste un zeu unic, infinit, absolut, sa iubeasca sau pur si simplu sa accepte alte religii si alti zei? Poate spera sa fie iubit si cel care nu crede in nici o religie sau divinitate?

E cunoscut faptul ca religiile au fost dintotdeauna o sursa de diviziune intre oameni, de intoleranta, de persecutii, crime si razboaie. Nu negam faptul ca religiile au generat si actiuni de curaj si generozitate. Dar de ce sunt religiile incompatibile intre ele? Toti oamenii religiosi predica cuvinte frumoase de acceptare a semenilor, dar de putine ori actele lor sunt coerente cu predica. Religiile devin tolerante doar atunci cand se debiliteaza (exemplu catolicismul), cand pierd teren. Dar in timp ce controleaza firele politicii si economiei, rareori dau dovada de toleranta. Toleranta apare cand cei ce controleaza practica unei credinte trebuie sa fie acceptati, nu atunci cand trebuie sa accepte. Este un fenomen comun aproape tuturor religiilor.

Azi religiile pierd teren, sau cel putin imi place sa cred ca asa este si nu am nici o indoiala ca lumea va avea beneficii in urma acestei situatii. De fapt vorbim de Biserici nu de religie. Dumnezeu nu le vorbeste oamenilor direct, ci prin intermediari - preoti, imami, rabini etc.

Analizand razboaiele religioase, mi se pare evident ca Dumnezeu este de fapt justificarea urii pe care si-o poarta oamenii, pentru a impulsa dorinta de putere, de cucerire si pradare.