Author: Oenoanda
•00:28

Asta-i porunca cea dintâi, că pământ eşti şi în pământ vei merge. Dar sufletul nu moare niciodată. Sufletul rămâne în vecii vecilor, că el este duh şi nu poate să moară. Aşa l-a făcut Dumnezeu.” (Sfaturi Ortodoxe)

Pentru omul de rand sufletul are semnificatia esentei imateriale, nemuritoare, care continua sa existe in stare de constienta dupa moartea corpului. Deobicei acest concept este acceptat in mod automat, necritic. Dupa cum vedem crestinii cred in nemurirea sufletului si ar fi de asteptat ca aceasta credinta sa aiba o baza biblica. Realitatea insa este alta, sufletul asa cum apare in Biblie (cuvintele originale traduse prin ‘suflet’ sunt nephesh si psuche), are cu totul alte semnificatii - inseamna principiu vital, fiinta vie, emotie, pasiune.

Cum au ajuns atunci crestinii sa creada in sufletul imaterial si nemuritor? Adevarul este ca conceptul de suflet nu isi are originea in Biblie, ci in filozofia pagana a Greciei antice modificata si adaptata de Parintii Bisericii (inspirati cu siguranta de Sfantul Duh), printre care un rol important l-a avut Sf. Augustin. Mai exact, sufletul a fost ‘inventat’ de Pitagoreici care credeau in transmigratie si urmareau salvarea definitiva adica eliberarea sufletului din sclavia materiei la care este supus atata timp cat este atasat unui corp. Pitagoreicii l-au influentat pe Platon iar Platon i-a influentat pe Parintii Bisericii, astfel doctrina sufletului ca entitate independenta de corp a devenit o parte importanta a doctrinei crestine. Alte influente importante demne de mentionat, au fost cele ale lui Aristotel si ale Stoicilor; dar Platonismul, mai ales in formele sale tarzii, este elementul pagan cel mai important din filozofia patristica.

Materialismul epicureist reflectat in poemul lui Lucretiu “De rerum natura”, sustine din contra, caracterul material al spiritului si existenta sa limitata in stransa dependenta de existenta corpului si a mintii:

Daca spiritul este imortal si conserva puterea constientei chiar si atunci cand este separat de corp, trebuie sa presupunem ca este dotat cu cele cinci simturi. Dar, despartit de corp, sufletul nu poate avea nici ochi, nici nas, nici urechi, si deci nu poate avea constienta.

Daca spiritul este imortal si patrunde in corp in momentul nasterii, cum de nu avem amintiri ale vietilor anterioare, cum de nu pastram vestigii ale actiunilor anterioare? Daca facultatile mintii au fost transformate in asa masura incat memoria evenimentelor trecute a fost anihilata, o asemenea stare dupa parerea mea, nu este departe de starea mortii. Atunci, trebuie sa acceptam ca spiritul anterior a pierit, si ca spiritul prezent este nou.
This entry was posted on 00:28 and is filed under , , . You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.

2 comments:

On 15 ianuarie 2009, 06:32 , TLP spunea...

Corect :). Cea mai celebră minciună din lume

 
On 17 ianuarie 2009, 04:46 , Armand K. spunea...

"(...) doctrina sufletului ca entitate independenta de corp a devenit o parte importanta a doctrinei crestine."

Chiar o parte INDISPENSABILĂ a doctrinei creştine, aş spune -- fără un astfel de suflet nemuritor e cam greu să susţii concepte precum iadul şi raiul, pedeapsa eternă şi promisiunile de "viaţă veşnică", care sunt principalele istrumente de dresaj (prin metoda pedepsei şi a recompensei) utilizate de religii...