Vezi cele 6 parti

Inainte de Darwin a fost Lamark, naturalistul francez care a propus teoria conform careia un organism poate transmite descendentilor sai caractere dobandite pe parcursul vietii. Exemplul clasic este cel al girafelor care au gatul lung prin intinderea progresiva a acestuia pe parcursul a mai multor generatii succesive pentru a ajunge mai bine la hrana. Desi darwinismul a castigat teren, lamarkismul a persistat pana in secolul 20 mai ales in URSS unde a fost reinviat ca Lisenkoism.

La inceputul sec. 20, un biolog austriac fost muzician care renuntase la muzica pentru stiinta - Paul Kammerer - sustinea puternic lamarkismul afirmand ca observase acest tip de mostenire la diferite organisme. Dovada sa cea mai puternica era Alytes obstetricans sau broasca moasa cu care Kammerer a experimentat peste 8 ani. Aceste broaste sunt speciale pentru ca se imperecheaza pe uscat; masculul transporta apoi ouale lipite de picioare. Plasandu-le intr-un mediu arid si supra-incalzit, Kammerer a fortat broastele sa se imperecheze si sa depuna ouale in apa. In aceste conditii un mare procent din oua mureau, dar 3-5% din supravietuitori isi pierdusera obiceiurile terestre ale parintilor. Chiar si in conditii normale acestia prefera sa copuleze si sa-si depuna ouale in apa iar unii masculi prezinta (dupa 2-3 generatii) o noua caracteristica comuna broastelor care traiesc in apa - “pernute nuptiale” - ingrosari ale membrelor anterioare de culoare inchisa, care-i ajuta pe masculi sa apuce femela umeda si alunecoasa in timpul copulatiei. Kammerer credea ca aceasta este o dovada in favoarea evolutiei lamarkiste.

In 1926 Kammerer a fost acuzat de frauda: un herpetolog publica un articol in Nature in care pretindea ca Kammerer injectase cerneala intr-o broasca pentru a-si sustine teoria. Sase saptamani mai tarziu, Kammerer se sinucide. Toata cercetarea sa stiintifica ajunge la gunoi iar numele sau este pus pe lista infamiei stiintifice. Doar in URSS a continuat sa fie considerat un erou.

Iata insa ca un articol publicat recent in Journal of Experimental Zoology in care se reanalizeaza experimentele lui Kammerer, sustine nu numai ca acesta nu a manipulat experimentele, mai mult, ca a fost primul care a demonstrat ca mediul inconjurator imprima modificari in organism care se transmit din generatie in generatie. Cu alte cuvinte, Kammerer a descris pentru prima data fenomenul caruia Conrad Waddington i-a pus nume abia in 1942: epigenetica.

Autorul articolului (Alexander Vargas) propune un model preliminar bazat pe cunoasterea actuala despre epigenetica pentru a explica experimentele cu broastele moase. Astfel ilustreaza cum in contextul actual se poate da o explicatie a ceea ce in epoca lui Kammerer parea un mister de neinteles. Azi stim ca secventa de ADN nu este totul. Metilarea ADN-lui poate avea drept consecinta reducerea expresiei genei respective. Factori ambientali pot induce metilarea ADN-lui ceea ce poate da aparenta evolutiei de tip lamarkian.

Se pare ca Kammerer a avut ghinionul sa dea peste ereditatea non-Mendeliana intr-o epoca in care insasi genetica Mendeliana incepea sa fie acceptata. Sa speram ca timpul il va pune la locul pe care-l merita.

Daca ati fost la Gradina Zoologica si i-ati studiat atent pe “verisorii” nostri cimpanzeii si urangutanii, poate v-ati dat seama de un lucru: maimutele apreciaza ca si omul intimitatea si sunt satule de vizitatori. In general isi vad de treaba lor (adica se cauta de paduchi sau stau pur si simplu cu burta-n sus) intorcand plictisite spatele curiosilor. La Gradina Zoologica Furuvik din Suedia, lucrurile au mers chiar mai departe: Santino de 31 de ani, atractie principala de la varsta de 5 ani, a declarat “razboi” vizitatorilor din 1997. Pana atunci Santino a fost un cimpanzeu docil in pofida multimii de curiosi care nu i-au respectat niciodata intimitatea. Din ’97 insa, a trecut la actiune: a inceput sa stranga calm mormane de pietre pe care le depoziteaza aproape de zona publicului. Pe la ora pranzului cand isi pierde rabdarea, foarte nervos, arunca o ploaie de pietre catre nerusinatii intrusi. In perioada in care Gradina Zoologica este inchisa pentru public, Santino nu mai aduna pietre, ceea ce demonstreaza clar ce anume-l supara.

Comportamentul lui Santino este un pericol pentru vizitatori, dar i-a fascinat pe etologii care l-au studiat cu atentie timp de mai bine de un deceniu. Este clar ca actiunile sale nu sunt motivate de stari emotionale sau fizice imediate cum ar fi foame sau manie, ci de anticiparea unor evenimente viitoare. Planificate cu calm, actiunile includ stransul de pietre dar si confectionarea unor discuri din ciment pe care mai tarziu le foloseste drept ‘proiectile’. Un asemenea comportament implica o avansata stare de constienta si cognitie. Este greu sa nu intelegem comportamentul lui Santino si sa nu impartasim sentimente care in mod evident traverseaza limitele intre specii. Ce poate fi mai uman si mai civilizat decat dorinta de intimitate?

...sau urangutanul din insula Borneo. Willie Smits este un olandez expert in urangutani care traieste in Borneo si lupta pentru salvarea acestei specii in pericol de extinctie. Urangutanii se afla printre "rudele" noastre apropiate. Sunt inteligenti, ascut topoare, pescuiesc, isi confectioneaza unelte, spala rufe. Smits ii arata unei urangutance o fotografie cu urangutani. Foarte interesata, ea se apropie sa-i vada si-l alege pe cel care-i place.
Daca nu facem nimic sa-i salvam, spune Willie, in vreo 40 de ani aceasta specie nu va mai exista.



Borneo Orangutan Survival