Inainte de Darwin a fost Lamark, naturalistul francez care a propus teoria conform careia un organism poate transmite descendentilor sai caractere dobandite pe parcursul vietii. Exemplul clasic este cel al girafelor care au gatul lung prin intinderea progresiva a acestuia pe parcursul a mai multor generatii succesive pentru a ajunge mai bine la hrana. Desi darwinismul a castigat teren, lamarkismul a persistat pana in secolul 20 mai ales in URSS unde a fost reinviat ca Lisenkoism.

La inceputul sec. 20, un biolog austriac fost muzician care renuntase la muzica pentru stiinta - Paul Kammerer - sustinea puternic lamarkismul afirmand ca observase acest tip de mostenire la diferite organisme. Dovada sa cea mai puternica era Alytes obstetricans sau broasca moasa cu care Kammerer a experimentat peste 8 ani. Aceste broaste sunt speciale pentru ca se imperecheaza pe uscat; masculul transporta apoi ouale lipite de picioare. Plasandu-le intr-un mediu arid si supra-incalzit, Kammerer a fortat broastele sa se imperecheze si sa depuna ouale in apa. In aceste conditii un mare procent din oua mureau, dar 3-5% din supravietuitori isi pierdusera obiceiurile terestre ale parintilor. Chiar si in conditii normale acestia prefera sa copuleze si sa-si depuna ouale in apa iar unii masculi prezinta (dupa 2-3 generatii) o noua caracteristica comuna broastelor care traiesc in apa - “pernute nuptiale” - ingrosari ale membrelor anterioare de culoare inchisa, care-i ajuta pe masculi sa apuce femela umeda si alunecoasa in timpul copulatiei. Kammerer credea ca aceasta este o dovada in favoarea evolutiei lamarkiste.

In 1926 Kammerer a fost acuzat de frauda: un herpetolog publica un articol in Nature in care pretindea ca Kammerer injectase cerneala intr-o broasca pentru a-si sustine teoria. Sase saptamani mai tarziu, Kammerer se sinucide. Toata cercetarea sa stiintifica ajunge la gunoi iar numele sau este pus pe lista infamiei stiintifice. Doar in URSS a continuat sa fie considerat un erou.

Iata insa ca un articol publicat recent in Journal of Experimental Zoology in care se reanalizeaza experimentele lui Kammerer, sustine nu numai ca acesta nu a manipulat experimentele, mai mult, ca a fost primul care a demonstrat ca mediul inconjurator imprima modificari in organism care se transmit din generatie in generatie. Cu alte cuvinte, Kammerer a descris pentru prima data fenomenul caruia Conrad Waddington i-a pus nume abia in 1942: epigenetica.

Autorul articolului (Alexander Vargas) propune un model preliminar bazat pe cunoasterea actuala despre epigenetica pentru a explica experimentele cu broastele moase. Astfel ilustreaza cum in contextul actual se poate da o explicatie a ceea ce in epoca lui Kammerer parea un mister de neinteles. Azi stim ca secventa de ADN nu este totul. Metilarea ADN-lui poate avea drept consecinta reducerea expresiei genei respective. Factori ambientali pot induce metilarea ADN-lui ceea ce poate da aparenta evolutiei de tip lamarkian.

Se pare ca Kammerer a avut ghinionul sa dea peste ereditatea non-Mendeliana intr-o epoca in care insasi genetica Mendeliana incepea sa fie acceptata. Sa speram ca timpul il va pune la locul pe care-l merita.