Şi I-a zis cineva: Doamne, puţini sunt, oare, cei ce se mântuiesc? Iar El le-a zis: Siliţi-vă să intraţi prin poarta cea strâmtă, că mulţi, zic vouă, vor căuta să intre şi nu vor putea. (Luca 13:23-24)

In Crestinism, cei care au reusit sa treaca pragul stramtei porti - sfintii - sunt cei cu siguranta mantuiti. Credinciosii cred ca sfintii se afla acum alaturi de Dumnezeu si pot sa puna o vorba buna pentru cei care, aflati inca pe pamant, se straduiesc sa-i fie pe plac Domnului. Moastele lor sunt mult ravnite de crestini care se calca chiar in picioare ca sa apuce sa le pupe cu entuziasmul cuvenit.

Vietile sfintilor fascineaza, desi mi-e greu sa inteleg motivul veneratiei. De multe ori singurele performante din viata le atingeau in adevarate olimpiade ale autoflagelarii si ale suferintei fizice extreme. Dintre sfintii venerati de crestinii ortodocsi, cei numiti ‘stalpnici’ sunt remarcabili. Initiatorul traditiei stalpnice, un cioban cu vocatie de ascet pe nume Simeon Stilitul sau Stalpnicul, s-a nascut in anul 390 si mare parte din cei 69 de ani de viata i-a petrecut in varful unor stalpi tot mai inalti pe masura dorintei sale crescande de a se apropia de cer si de a se departa de cele lumesti. Ultimul stalp de pe care a si trecut ‘dincolo’ masura 16 m. inaltime.

La varsta de 13 ani Simeon se hotaraste sa lase pastoritul si sa se dedice in trup si suflet mortificarii propriului corp convins ca aceasta ii va asigura salvarea sufletului. Un “intelept” crestin ii explicase ca fericirea eterna poate fi atinsa numai prin suferinta si singuratate. Inainte de a implini 16 ani intra la o manastire. Petrece cativa ani mutandu-se de la o manastire la alta in cautarea singuratatii absolute. In tot acest timp isi supune corpul la suferinte din ce in ce mai crancene. Un an isi tine o franghie legata strans in jurul corpului astfel incat putin cate putin ii strapunge carnea care-i putrezeste si se infecteaza. Ranile nespalate (curatenia corpului era poluarea sufletului) sunt invadate de viermi pe care ii indemna: “Mancati ceea ce v-a dat Domnul”, iar duhoarea emanata devine insuportabila. Patul i se acopera de viermi iar mirosul ii alunga pe toti cei din preajma. Este mustrat de superiorul sau pentru abatere de la regulile monastice si nevoit sa paraseasca manastirea.

Simeon pleaca in cautarea vietii sfinte. Dupa ce exploreaza diferite moduri de viata pe care le gaseste nesatisfacatoare, printre care o coliba, o pestera, sub cerul liber, se cocoata pe un stalp si acolo ramane 37 ani, cel mai mult timp in picioare apoi intr-un singur picior, batut de vant, de ploi, in frig si soare, pana la moarte. Faima sa ajunsese departe si este vizitat de sute de peregrini curiosi sa vada cu proprii lor ochi statuia vie. Simeon nu vroia insa sa fie vizitat de femei pe care le ura si i-a interzis chiar mamei sale sa-l vada. A fost ingropat in prezenta unei mari multimi iar peregrinii au continuat sa viziteze stalpul pe care traise, luand ca ‘amintire’ bucati de piatra.

Acesta este deci un sfant crestin, emulat de anahoreti si declarat de omenire ca un model al sfinteniei demn de a fi venerat. Povestea sa a fost desigur impodobita posterior cu toate amanuntele demne de un sfant - se spune ca o stea stralucea deasupra stalpului pe care statea cocotat (numai una?), ca a vindecat “bolnavi” si ca a facut “miracole”.

In fata succesului global al acestor campioni ai stoicismului in varianta crestina si automutilanta, m-am intrebat de multe ori care este explicatia mediocrului interes pe care alte exemple de stoicism le-au desteptat printre cei a caror viata au influentat-o profund. Ma gandesc de exemplu la oamenii de stiinta care au indurat vicisitudini pentru a descifra misterele naturii.

Marie Curie este dupa parerea mea o adevarata ‘sfanta’ pe altarul stiintei. Din cauza unor investitii gresite ale tatalui sau, Marie a trebuit sa-si castige painea inca de foarte tanara. Cu toate astea isi completeaza studiile primare si in 1891 se inscrie la Universitatea din Sorbona. Pasiunea sa era sa studieze stiinta. Avand putine resurse economice viata sa de studenta poate fi comparata cu viata monastica. Petrecea ore de studiu in frig, aliementandu-se numai cu paine cu unt si ceai. Anemica, de multe ori simtea nevoia sa se intinda in pat unde-si pierdea cunostinta.

Mai tarziu il cunoaste pe Pierre Curie cu care se marita si are doua fetite. Viata sa se imparte de atunci intre cercetarea stiintifica, cresterea copiilor si treburile casnice. Cu toate astea, a fost prima profesoara femeie de la Sorbona si prima persoana care a primit doua premii Nobel. Ea introduce pentru prima data cuvantul “radioactivitate”, descopera impreuna cu sotul sau Poloniul si Radiul, doua noi elemente chimice radioactive. Pierre moare intr-un accident de trafic si Marie continua cercetarea in timp ce se ocupa de educatia copiilor. Refuza pensia oferita de Guvernul Francez spunand ca este inca tanara si capabila sa-si castige existenta sa si a copiilor ei.
In 1934 Marie Curie moare ca urmare a unei leucemii provocate de contactul indelungat cu elemente radioactive. Este ingropata modest si fara discursuri in prezenta catorva prieteni, colaboratori si rude.

Oamenii continua sa puna mai mare pretz pe salvarea sufletului decat pe stiinta. Este mult mai admirabil cel care a suferit pentru iluzia salvarii decat cel care a contribuit cu mare efort la cunoasterea realitatii. Rezultatele stiintei sunt palpabile si au transformat lumea radical de la Simeon Stalpnicul pana la Marie Curie si pana astazi. Cu toate astea, dispretul fata de stiinta creste progresiv. Si ingrijorator.