Animula vagula, blandula,
Hospes comesque corporis,
Quae nunc abibis in loca
Pallidula, rigida, nudula,
Nec, ut solis, dabis iocos...

P. AELIUS HADRIANUS, Imp. (76-138)

(Suflete mic, bland si ratacitor,
Oaspete si tovaras efemer al trupului,
Vei cobori acum
Spre meleaguri livide, aspre, pustii,
Si nu te vei mai juca precum obisnuiai odinioara)

Cu aceste ultime versuri ale imparatului muribund incepe “Memoriile lui Hadrian”, unul dintre cele mai frumoase si memorabile romane istorice scrise vreodata. Marguerite Yourcenar fusese asa cum ea insasi marturiseste, impresionata si inspirata de o fraza a lui Flaubert:

“Cand zeii nu mai erau si Hristos inca nu aparuse, a fost un moment unic de la Cicero pana la Marcus Aurelius, in care a existat numai omul”.

“Memoriile lui Hadrian” este o incercare de a portretiza si defini acest om izolat si in acelasi timp atat de unit cu tot ce-l inconjoara”. In aceasta incercare spunea Marguerite Yourcenar, i s-a scurs mare parte din viata.

Cartea este autoportretul intim si maiestuos al unui intelept care la 60 de ani accepta cu seninatate moartea iminenta. In aceste triste imprejurari isi rememoreaza viata Publius Aelius Hadrianus, imparatul roman cult si sensibil, liber si solitar, ce aspira la o lume mai buna, imparatul indragostit de cultura elena, cum spune “singura cultura care a stiut sa se separe de tot ce-i monstruos, inform, inert, care a inventat o definitie a metodei, o teorie a politicii si a frumusetii”. Si o face sub pretextul unor scrisori adresate nepotului sau adoptiv si succesor, Marcus Aurelius. Prin monologul sau interior, Adrian retraieste si analizeaza cu sinceritate propria viata apeland la un sistem moral care nu are nimic de-a face cu iminenta si ipocrita moralitate iudeo-crestina.

“Nu-i dispretuiesc pe oameni. Daca as face-o nu as avea nici un drept, nici un motiv sa incerc sa-i guvernez. Stiu ca sunt lacomi, nestiutori, nelinistiti, capabili de orice pentru a triumfa; chiar in proprii lor ochi sau numai pentru a evita suferinta. Ii stiu, sunt la fel ca ei, sau as fi putut sa fiu”

“Morala este o conventie privata; decenta, o chestiune publica”

Imperiul in timpul lui Adrian a fost dominat de pace, in epoca sa Roma atinsese maxima extindere. Dupa consolidarea Romei, Adrian s-a dedicat marelui sau ideal: sa creeze o mica Roma in fiecare colt al lumii, sa extinda valorile greco-latine pana la limitele imperiului si sa apropie provinciile de metropola.
Recunoaste in umanismul greco-latin preocuparea pentru om si demnitatea care lipsesc altor culturi.

“Humanitas, Felicitas, Libertas: nu am inventat eu aceste cuvinte care apar pe monedele Imperiului. Orice filozof grec si orice roman cultivat isi propune aceeasi imagine a lumii…”

Adrian, amestec de om si zeu divinizat in viata, nu poate sa nu regrete chiar si in ultimele clipe:

“Departe de a fi iubit in exces…nu iubisem suficient pentru a obliga copilul sa traiasca…”

Se refera la Antinoo, tanarul Bitinian care fusese marea sa dragoste si a carui moarte in Egipt l-a lasat devastat pana la sfarsitul vietii. Nici divinizarea lui Antinoo nici infiintarea unei metropole cu numele lui nu l-au consolat.