Ramon Sampedro s-a nascut pe 5 ianuarie 1943 intr-un mic sat din provincia spaniolă La Coruna. La 22 ani s-a îmbarcat ca mecanic pe un vas norvegian. Aşa a strabatut 49 porturi din toata lumea, experienţā care a format parte din amintirile sale cele mai frumoase. Pe 23 august 1968 a alunecat in mare de pe o stanca. In cadere si-a fracturat a saptea vertebra cervicala . A trait 30 de ani tetraplegic visand la eliberarea prin moarte. Cererea sa legala a ajuns pana la Tribunalul de Drepturi Umane din Strasburg fara sa prospere. Ramon a luptat pe toate caile, inclusiv prin mijloacele mass-media, pentru o moarte demna. In 1998, in secret si probabil asistat de cineva, si-a obtinut in cele din urma scopul.

“Scrisori din Infern” este marturia cutremuratoare a unui om extrem de lucid care a luptat pentru a se elibera de suferinta prin moarte. Cazul sau a deschis o intensa polemica pe tema eutanasiei. Amenabar l-a omagiat cu filmul “Mar adentro”. Cartea nu este in sens strict baza literara a filmului, este mult mai mult. Este rezultatul a peste 20 de ani de meditatie, lecturi si conversatii. Introspectia sa ne ajuta sa meditam asupra mortii fara teama, pentru ca pentru Ramon moartea era doar o parte a procesului natural al vietii.

“Consider ca un tetraplegic este un mort cronic care locuieste in Infern. Acolo – cu scopul de a evita nebunia – unii isi petrec timpul pictand, rugandu-se, citind, respirand sau facand ceva pentru ceilalti. Fiecare cu gusturile sale. Eu imi petrec timpul scriind scrisori. Scrisori din Infern. Nu cautati o linie metodica in aceste scrieri. Toate sunt variatii pe aceeasi tema. O singura idee. O singura pasiune. Ma intereseaza mai ales libertatea omului si tot ceea ce tine de viata, iubire si moarte. ..

La inceput, te gandesti doar sa te eliberezi. Sunt doar doua alternative: sa te transformi intr-o fiinta absurda, sa fii ceea ce nu vrei sa fii, un locuitor al infernului; sau sa fii coerent cu utopia vietii. Sa te eliberezi de durere, sa cauti placere prin moarte. Am ales eliberarea, nu ca ceva negativ, ci pozitiv: cautand ceva mai bun.


In aprilie 1993 am luat decizia sa cer eutanasia ca un drept personal. Niciodata nu mi-am imaginat atata groaza si superstitie latenta. Era ca si cum toti neghiobii de pe pamant s-ar fi unit sa ma faca sa renunt la drumul asta. Dupa parerea lor, sunt un ratacit. Nu ma mana alt motiv decat sa demonstrez ca intoleranta Statului si religia sunt ca o idee fixa. Sunt duşmanii naturali ai vietii si responsabilii distrugerii omului ca individ...


“Vrei sa te vindeci?” ma intreba unul.
“Sigur ca vreau”, raspund.
“Pai atunci roaga-te lui Dumnezeu, daca o faci cu adevarat te va vindeca”
“Dar Dumnezeu stie deja ca vreau cu adevarat, de ce mai trebuie sa-i cer?”...


“Dupa 27 de ani fac bilantul drumului parcurs si nu-mi ies calculele fericirii. Nu am mers pe drumul pe care l-as fi dorit. Timpul s-a scurs impotriva vointei mele. Eu am fost o povara pentru cei dragi si am suferit la rindul meu pentru durerea lor. Azi ma aflu in acelasi stadiu ca acum 27 ani. Manuel, cel care mi-a scos capul din apa ca sa ma intrebe ce mi se intimpla, a modificat cu un gest mecanica destinului universal care se proiecta in acel moment pentru eliberarea materiala a corpului meu. Eu vreau sa ies din infern pentru ca ma intreb: Ce sens are durerea absurda contra vointei fiintei umane?”


"Intr-o masura mai mare sau mai mica, toate religiile propun suferinta ca mijloc de purificare spirituala. Dupa ele, adevarata viata este cea de dupa moarte. De ce ajungem atunci sa fim rationali? Ca sa devenim suferinzi vocationali? Pentru a convinge se obisnuieste sa se dea exemplul celui care sufera cu rabdare. Dar daca unii oameni au nevoie sa vada suferinta celorlalti ca sa inteleaga cit sint de norocosi, este pentru ca sint incapabili sa iubeasca. Atunci nu vointa suprema este cea care ii neaga persoanei dreptul legitim de a se elibera de suferinta, ci coruptia morala a fiintei umane care s-a transformat in parazit al durerii celorlalti, ori de cite ori ii aduce vreun beneficiu sau satisfactie personala.
Cea mai mare dintre coruptiile morale ale fiintei umane este fara indoiala aceea de a justifica suferinta ca mijloc de a cistiga bunavointa principiului creator al vietii."


Viata este rationala numai atata timp cat este traita voluntar si placut. Nu exista un act mai crud decat acela de a-i interzice unei persoane dreptul de a se elibera de propria suferinta, chiar daca asta implica sa o ajuti sa moara.



Si cum sa vorbesc de iubire daca sunt mort?
Noi mortii nu avem pasiuni,
nici umane sentimente de afectiune
Doar suntem pentru vii, spaima.

Pentru un mort printre mortali
totul este incoerenta si contradictie.
Nu-l misca nici luna, nici floarea, nici femeia
pentru ca nu are carne sa se reproduca.

Exista ceva mai absurd decat un cadavru
vorbind cu pasiunea unui om,
Daca nu poate sa simta nici caldura, nici frigul,
nici placerea, nici durerea sau plansul? ...

Manjit de excremente, bale si nebunie
cel pe care cu scarba si inversunare, impertinenti, continua sa spele.
Si cere sa se elibereze, cadavrul, dintre nebunii vii,
dar acestia nu inteleg strigatele tacute ale mortilor.

Si cu patetica inversunare continua sa-l imboldeasca:
povesteste, mortule, povestea ta, ce ti se-ntampla
pari a fi unul de-ai nostri, cei vii,
inca mai ai ceva de fiinta umana.

In zadar le spun ca sunt mort,
ca nu mai pot vorbi la fel ca ei
pentru ca mi se pare absurd sa vorbesc ca oamenii.
Si nu ma lasa sa fiu nici viu nici mort
acesti nebuni deliranţi.

Eutanasie