Ecleziastul este atat de distonant cu restul Bibliei ca teologii s-au mirat de mult cum de a fost inclus in aceasta. Ceea ce ma mira si pe mine de altfel. Si asta pentru profundul sau caracter sceptic desprins atat din filozofia sa cat si din sfaturile de a ne trai cat mai bine viata pe pamant intr-o lume (atentie!) lipsita de dreptate divina, de viata de apoi si de sens. Autorul este Koheleth, “ecleziast” fiind traducerea greaca a numelui, despre care nu stim mai nimic. Autorul susine ca este insusi Solomon, cunoscut ca cel mai intelept om de pe pamant, ceea ce nu poate fi adevarat. Se pare ca a scris in perioada elenistica (intre 250 si 225 BC) si pe alocuri ne aminteste de Epicur. Scribii au modificat textul “indulcindu-l” si chiar adaugand un epilog in care isi retrage unele din concluziile “tari” din textul principal. Oricum, textul ramane destul de ciudat pentru a fi inclus intr-o carte religioasa cum este Biblia.

Koheleth s-a indoit de toate aspectele religiei incepand cu ideea traditionala a dreptatii divine. Cugetarile sale sunt opuse celor expuse in alte parti ale Bibliei in care se sustine ca viata are sens, raul este pedepsit si binele este recompensat. El percepe relatia intre merit si recompensa cereasca ca fiind haotica. Viata este lipsita de sens iar sfarsitul e acelasi pentru toti - intelepti si nu prea, bogati si saraci, buni si rai - moartea. Nu exista recompense nici pedepse dupa moarte, viata este tot ce avem si trebuie sa ne bucuram de ea.

Şi iarăşi am văzut sub soare că izbânda în alergare nu este a celor iuţi şi biruinţa a celor viteji, şi pâinea a celor înţelepţi, nici bogăţia a celor pricepuţi, nici faima pentru cei învăţaţi, căci timpul şi întâmplarea întâmpină pe toţi…
M-am uitat cu luare aminte la toate lucrările care se fac sub soare şi iată: totul este deşertăciune şi vânare de vânt…
Căci toţi au aceeaşi soartă: cel drept ca şi cel păcătos, cel bun ca şi cel rău, cel curat ca şi cel necurat, cel ce aduce jertfă ca şi cel ce nu aduce, cel bun ca şi cel rău, cel ce jură ca şi cel ce cinsteşte jurământul. Este un mare rău în tot ceea ce se face sub soare, căci toţi au aceeaşi soartă şi pe lângă aceasta inima oamenilor este plină de răutate şi nebunia în inima lor dăinuieşte toată viaţa lor şi se duc în acelaşi loc cu cei morţi;
un câine viu este mai de preţ decât un leu mort.

Dar desi viata i se pare lipsita de sens si efemera, Ecleziastul nu este nici deprimat nici in pragul sinuciderii. Sinuciderea nu este raspunsul pentru ca pune capat singurului bun pe care il avem: viata. Refrenul pe care-l repeta constant de-a lungul cartii spune ca desi ne este imposibil sa intelegem lumea si sensul ei, singurul lucru bun pe care putem sa-l facem este sa ne bucuram de viata. Sa ne iubim familia, sa ne facem prieteni, sa facem ceea ce ne aduce placere si bucurie. Sa ne controlam dorintele in functie de posibilitati si nu invers. Nu are rost sa credem ca suntem supravegheati de Dumnezeu, sa ne rugam, sa credem ca exista judecata de apoi. Asemanator filozofiei epicureiste, Eclesiastul ne indeamna sa nu temem zeii, suferinta, nici moartea.

Şi am ridicat în slăvi veselia, căci nu este nimic mai bun pentru om sub soare, decât să mănânce, să bea şi să se veselească.

Eclesiastul spune clar ca Dumnezeu nu recompenseaza binele si nu pedepseste raul. De unde apare atunci suferinta? Nu stie, desi se identifica cu omul cel mai intelept de pe pamant. Refuza sa recurga insa la credinte care dau speranta. Suferinta exista, si doar trebuie sa incercam sa o evitam, sa ne facem viata mai buna unii altora.

Un mesaj surprinzator strecurat in Biblie intre “Cantari” si cantecul lui Solomon. Mesajul unui adevarat liber cugetator care reprezinta probabil un moment de criza in religia iudaica, datorat interactiei intre evrei si lumea elenistica.