Cu regretabila intarziere am dat peste video-ul “dialogului” la care Liiceanu a supus-o pe Herta Muller la Ateneu in octombrie. Cu gesturi coreografice de arhimandrit al intelectualitatii, studiindu-si misterioasele foi, Liiceanu cere socoteala, se milogeste, pretinde. E indignat: cum poate Herta Muller sa dispretuiasca martiri dizidenti ca el (se refera la “unii din noi” dar vrea sa spuna Eu). Cum indrazneste sa pretinda ca Marea Miscare Inexistenta a Taciturnilor Anticeausisti nu a existat? Mai sa-ti dea lacrimile ascultandu-l. Si in timp ce Pompozitatea Sa isi frunzareste din ce in ce mai indispusa fitzuicile cautand in van dovada irefutabila a eroismului personal, adevarul gol golutz, stralucitor, curge ca roua proaspata din gura femeii pe care o are in faţa. Cu simplitate si modestie, de pe scena Ateneului, Herta descrie trasatura fundamentala ce facea ca dictatura comunista romaneasca sa fie unica in monstruozitatea ei: modul in care romanii se purtau unii cu altii “oriunde, in magazin, la doctor, cand te duceai la posta, sau sa platesti curentul: fiecare aveau niste “aluri”, si tratau oamenii de parca ar fi mai rau decat ultimul CACAT”.

Asta era problema, domnule Liiceanu, nu “ecuaţia zdrobirii limbii”(ha!), ci faptul ca “rezistenta” romanului in fata dictaturii era victimizarea celui de alaturi ca sa se simta el insusi mai putin victima. O femeie talentata, onesta si cu constiinţa demnitatii personale, a trebuit sa-si croiasca drum din mlastina ceausista pana pe podiumul Nobelului ca sa-si castige dreptul de-a le rosti adevarul romanilor pe limba lor. Si, pentru ca nu le place ce vad in ea, pentru ca bolnavul nu vrea sa stie ca e inca grav bolnav, se acopera de ridicol acuzand-o pe cea care le sustine oglinda in faţa.




2, 3, 4, 5.