In Moralitate si Ateism, Andreea a lasat un mesaj care merita raspuns. Printre altele spune:

“Putem fi oricat de morali si totusi sa mergem in iad. Cel mai important este sa ne pocaim si sa ne intoarcem la Singurul Dumnezeu adevarat, care ne iubeste.”

Andreea, una din cele mai perfide si crude minciuni inventate de crestinism si propagate apoi de cei care se numesc pe ei insisi crestini este “iadul”. Hai sa aplicam afirmatia ta uneia din milioanele de situatii reale. Sa luam un caz extrem de moralitate, cineva care e in afara de orice dubiu: un copil recent nascut intr-o familie hindusa. Dumnezeul tau iubitor i-a trimis un cancer incurabil, un sarcom care-l omoara lent caci nu se poate alimenta si nici respira, se sufoca cu propriile secretii iar din capul deformat monstruos ochii ii ies din orbite si se usuca. Copilul urla si se chinuie in timp ce parintii asista zdrobiti si neputinciosi. Dar suferinta copilului nu inceteaza in momentul mortii, ci abia atunci incepe, pentru ca el va arde pentru vesnicie in iad. Acolo il trimite dumnezeul iubitor al crestinilor, pentru vina de a nu fi fost botezat dupa ritualul lui particular. Traduc: acolo il trimite mintea credinciosului, caci nici o suferinta (mai ales a vecinului) nu e suficient de ingrozitoare si nici o cruzime suficient de repugnanta atat timp cat se simte reconfortata de propriile iluzii.

Bine scria Mark Twain in "Scrisori de pe Pamant":

Cand a coborat prima data pe pamant, Zeul a adus viata si moartea. Cand a coborat a doua oara a adus Iadul.

Viata nu era un bun pretuit, spre deosebire de moarte. Viata era un vis febril de bucurii intunecate de tristeti, de placeri inveninate de dureri. Un cosmar nebulos de placeri, extaz, bucurii spasmodice si trecatoare, amestecate cu suferinte, pericole, deceptii, infrangeri, umilinte, nefericiri fara sfarsit, cel mai infricosator blestem posibil imaginat de geniul divin. Moartea in schimb era dulce, binevoitoare si amabila. Vindeca spiritele indurerate si inimile frante, oferindu-le pacea si uitarea. Moartea era cea mai buna prietena a omului: cand acesta nu mai putea sa indure viata, moartea il elibera.

Cu timpul, Divinitatea si-a dat seama ca moartea era o greseala. O greseala pentru ca era insuficienta; insuficienta pentru ca desi era un mijloc admirabil de a-l face nefericit pe supravietuitor, ii permitea defunctului sa scape de orice suferinta posterioara prin intermediul binecuvantatului refugiu al mormantului. Si asta nu-i placea. Trebuia deci sa inventeze un mod de a-si urmari creatia dincolo de fericitul eveniment al inmormantarii.

Divinitatea a meditat fara rezultat asupra acestei probleme timp de patru mii de ani, dar indata ce-a ajuns pe Pamant si s-a transformat in Crestin, mintea i s-a limpezit brusc si a stiut ce avea de facut: trebuia inventat si proclamat Iadul.

Iata aici ceva foarte ciudat: lumea crede ca atunci cand zeul era in Cer era sever, intransigent, ranchiunos, gelos si nemilos, dar indata ce a coborat pe Pamant si a luat numele de Isus Hristos a devenit exact pe dos adica dulce, binevoitor, milostiv, orice urma de rautate fiind inlocuita de iubirea profunda si daruirea catre bietele fiinte umane. Dar El a inventat Iadul atunci cand era Isus Hristos! Ceea ce inseamna ca in calitate de Salvator docil si iubitor, a fost o mie de milioane de ori mai necrutator decat fusese vreodata in Vechiul Testament. Bun si iubitor?
Imediat vom examina acest sarcasm la lumina Infernului pe care chiar El l-a inventat...