Putini filozofi au avut sentimente pozitive fata de suferinta. Viata inteleptului este asociata traditional cu lupta de a reduce suferinta in orice forma: disperare, ura, dispret, anxietate etc. Cu exceptia lui Nietzsche. Desi le trimitea prietenilor sai cu orice ocazie obisnuitele urari de bine, el stia in adancul inimii sale ceea ce era cu adevarat bun pentru acestia:

“Oamenilor la care tin le doresc suferinta, parasire, boala, maltratari, dispret; le doresc sa cunoasca dispretul de sine insusi, supliciul neincrederii in sine, nefericirea invinsului.”

Nietzsche nu a avut mereu o conceptie la fel de pozitiva despre dificultate. Ideile sale initiale ii apartineau unui filozof pe care-l descoperise la 21 de ani pe vremea cand era student la Universitatea din Leipzig. Intrand intr-o zi din toamna anului 1865 intr-o librarie, a dat din intamplare peste “Lumea ca vointa si reprezentare” , a carui autor murise cu 5 ani in urma intr-un apartament din Frankfurt. Batranul Schopenhauer i-a schimbat din acel moment viata tanarului Nietzsche. Incepe sa traiasca prudent. Intr-o scrisoare adresata mamei sale ii spune ca viata e mizerabila, ca suntem sclavii vietii, cu atat mai mult cu cat ne bucuram mai mult de aceasta.

Schopenhauer spunea ca omul prudent nu cauta placerea, ci evitarea durerii. Cei care cauta fericirea trebuie sa recunoasca in primul rand imposibilitatea plenitudinii sale si necesitatea evitarii suferintei care insoteste aceasta cautare. Omul cel mai fericit este cel care traieste o viata ferita de mari dureri fizice si morale si nu acela care s-a bucurat de cele mai intense placeri.

In 1876 Nietzsche calatoreste prin Italia unde isi schimba radical atitudinea. Petrece cateva luni intr-o casa din Golful Napoli impreuna cu Malwida von Meysenbug – o instarita admiratoare a artelor – si un grup de prieteni. Si in timp ce innota in Mediterana, manca alimente gatite cu ulei de masline in loc de unt, respira aer caldut si-i citea pe Montaigne si Stendhal, Nietzsche si-a modificat treptat filozofia durerii si placerii si odata cu ea conceptia sa despre dificultate.

“Toate aceste mici aspecte: alimentatie, loc, clima, liniste, toata cazuistica egoismului, sunt mult mai importante decat tot ceea ce a fost considerat important pana acum”.

La sfarsitul lui Octombrie 1876, privind soarele desupra Golfului napolitan, Nietzsche se simtea patruns de o noua filozofie a existentei destul de putin schopenhauriana. Simtea ca isi incepuse viata fiind batran si i-au dat lacrimile la gandul ca se salvase in ultimul moment.

Sfatul schopenhaurian de a trai ferit de vicisitudini i se parea acum timorat si fals. Plenitudinea nu se atinge evitand durerea ci recunoscand rolul sau ca un pas inevitabil pe drumul spre mai bine. Plenitudinea se atinge raspunzand cu intelepciune dificultatilor capabile sa ne distruga, nu evitandu-le.

Alain de Botton despre Nietzsche si suferinta: