De curand, intr-una din librariile europene in care am placerea sa ma pierd din cand in cand, mi-a atras atentia reproducerea unei picturi renascentiste de pe coperta unei carti mici, aparent neinsemnata. Pictura era “Camatarii” de Quentin Massys iar autorul cartii, un apreciat istoric italian al economiei - Carlo Cipolla. Rasfoind-o sumar am constatat ca Cipolla relateaza cu umor o serie de incidente nefaste fara sa piarda catuşi de puţin rigoarea istorica. O face insuşindu-şi lema lui Horaţiu “Ridentem dicere verum quid vetat?” (Ce ne impiedica sa spunem adevarul razand?). Fara sa stau la indoiala, am cumparat-o.

Cu un stil inconfundabil, Cipolla recupereaza din penumbra istoriei unul din episoadele cele mai instructive si distractive (pentru noi) ale secolului 17: cel in care “actorii” sunt ludovicul francez (moneda), Ludovic 14 (regele Soare), nobilimea din Liguria cu drept de a bate moneda, imperiul Otoman (in special turcoaicele) si tot felul de speculanti si aventurieri. Ludovicii au fost emisi in 1650 in monetarii regale din Franta cu asa o mare calitate incat in 1656 ajunsesera sa produca in Turcia o adevarata obsesie pentru obtinerea lor. Femeile se bateau sa-si faca cercei cu ludovici iar cele care isi permiteau isi faceau salbe si bratari sau ii coseau pe haine. Ludovicii devenisera o marfa in sine, si foarte solicitata. Cresterea brusca a cererii a urcat valoarea de schimb, si daca un scud se schimba oficial pe 12 ludovici, femeile turce erau dispuse sa dea un scud pentru 8, 7 si chiar 6 ludovici.

Tentatia escrocheriei era inevitabila – de ce sa nu batem o moneda de calitate mai joasa, cu mai mult cupru si mai putin argint pentru inocentii de turci, s-au gandit unii. Dar pentru asta era necesar sa ceara ajutorul nobililor cu dreptul de a bate moneda, iar primii care au fost contactati au fost printesa de Dombes si printul de Orange care si-au deschis monetariile si au fabricat imitatii de ludovici cu numele lor. La inceput imitatiile erau destul de bune, dar cu timpul din monetarii incepeau sa iasa ludovici de calitate din ce in ce mai proasta. Se deschid din ce in ce mai multe monetarii care emit masiv ludovicii la care visau turcoaicele. Cine primea un ludovic nu avea nici cea mai mica idee de cat argint continea iar turcii se multumeau doar sa-i aiba, asa ca a trecut ceva timp pana s-a descoperit escrocheria. Cei care isi inchiriau monetariile traficantilor incepeau sa aiba mustrari de constiinta pe care teologii se grabeau sa le calmeze spunand ca vina e a celui ce se lasa inselat, mai ales ca turcii foloseau moneda ca “podoaba”.

Adevarata amploare a fraudei a inceput sa se cunoasca doi ani mai tarziu, bomba fiind explodata de englezii din Livorno. Englezii aveau un bilant comercial favorabil cu Orientul Apropiat si deci primeau monede dar spre deosebire de turci, vroiau sa cunoasca calitatea acestora. Asa si-au dat seama ca majoritatea ludovicilor contineau mai putin de a treia parte din argintul pe care trebuiau sa-l contina. Turcii au transferat imediat protestul englezilor catre francezi acuzand guvernul de falsificator si in 1661 regele Frantei interzicea in sfarsit emisiunea de ludovici. Sultanul a ordonat sa nu se mai primeasca ludovici, in Constantinopol se taiau maini si picioare de turci, evrei si armeni inocenti care intr-un fel sau altul se vazusera implicati in comertul cu moneda toxica. A avut insa marinimia (sau simtul practic, avand in vedere ca nu putea pune mana pe ei) de a nu ordona tragerea in ţeapa a adevaratilor vinovati.

Frauda luase proportii atat de importante incat nu era usor sa i se puna capat in scurt timp. In plus in monetariile din Liguria care se bucura de imunitate legala, continuau sa se bata ludovici. Nu se stie exact cati ludovici au inundat Turcia intre 1655 si 1670, dar e cert ca numai monetaria din Loano a emis peste 800 000 de bucati. Cu toate eforturile guvernului otoman, acesta nu putea impiedica ca ludovicii, depreciati la maxim, sa fie refuzati de toata lumea. Economia otomana, care avea deja o mare carenţa de moneda de argint, s-a trezit ca aceasta era aproape in totalitate falsa. Criza devenea din ce in ce mai grava, pretul alimentelor se dublase, oamenii nu aveau bani nici de paine. Tara era plina de ludovici pe care nimeni nu-i vroia iar zbieretele sultanului erau zadarnice. In martie 1669 a izbucnit in Constantinopol o rascoala populara. Agitatia atinsese culmi neasteptate asa ca Inalta Poarta a considerat ca era momentul sa intervina emitant un comunicat prin care retragea ludovicii din circulatie. Acestia erau topiti iar argintul inapoiat respectivilor proprietari. Cu acest comunicat se sfarsea una din cele mai mari escrocherii din istoria economica europeana.