Herta Muller. O femeie care, in ciuda sensibilitatii si vulnerabilitatii sale, a stiut sa infrunte cu curaj si demnitate realitatea in care s-a nascut. E greu sa nu te intrebi care ar fi fost destinul Romaniei daca un numar suficient de alti cetateni ai tarii s-ar fi comportat ca ea. Dar astazi Herta Muller “nu prea place” in Romania. Nu, pentru ca ea reprezinta ceea ce majoritatea romanilor nu sunt si nu au fost. Literatura, spiritul si povestea vietii lui Muller este o oglinda morala pe cat de curata pe atat de incomoda in care multi isi (re)vad jalnicul lor spirit malformat, oportunist si dispus la orice compromis sau tradare care i-a condus toata viata. Literatura Hertei Muller este valoroasa ca forma de manifestare libera a spiritului intr-o epoca in care dictatura comunista ii anihila pe toti cei care alegeau sa gandeasca cu propriul cap.

Herta a suferit in Romania tortura, teroarea si angoasa totalitarismului. Dupa ce a emigrat in Germania in 1987, a aflat ca pana si prietena ei cea mai buna colabora cu Securitatea. In Romania nu este placuta pentru ca continua sa denunte coruptia, lipsa democratiei adevarate. Romanilor nu le place sa li se spuna ca nu au avut o revolutie adevarata, ca noua securitate a statului este doar o prelungire a celei anterioare. Prefera sa se complaca intr-o stare de “amnezie colectiva” in privinta trecutului si traiectoriei personale a fiecaruia din membrii societatii in timpul comunismului. Si asta pentru ca astazi mecanismele "succesului", ale "descurcatului" in viata al fiilor privatizati si "credinciosi" sunt aceleasi care le-au fost utile parintilor turnatori comunisti si "atei".

„Corupţia e peste tot, iar asta se întâmplă pentru că fosta nomenclatură, precum şi celelalte părţi ale aparatului de stat de atunci, şi-au împărţit ţara. Acum totul este privat, dar exact în acest fel. Ei se cunosc între ei şi se deservesc reciproc. Funcţionează atât de bine acest sistem, încât nici nu-mi pot imagina cum şi prin ce s-ar putea schimba această stare de fapt. Iar situaţia este atât de stabilă, încât pare una firească. Românii nu vor să audă asta. De altfel, românii nu vor să audă nici că nu a existat nicio revoluţie” declara Herta Muller in Sueddeutsche Zeitung.

Singura sa arma in fata vicisitudinilor este cuvantul, iar tot ce a scris are legatura cu ceea ce a trait timp de 30 de ani sub dictatura. Dictatura este tema centrala a cartilor sale desi nu scrie direct despre persecutia politica ci despre distrugerea sistematica a relatiilor dintre oameni, despre climatul de suspiciune reciproca intr-un stat totalitar. Muller denunta o situatie politica dar nu in mod agresiv. Literatura este pentru ea modul de a-si exorciza amintirile dureroase si sentimentul de a fi o straina in propria tara.

“Sa traiesti in Romania de dimineata pana seara se putea suporta numai cu ideea ca e o stare provizorie din care vom putea iesi intr-o zi”
“Nu-i suportam pe ceilalti, nu ne suportam pe noi insine si nici ceilalti nu ne suportau” spune fetita din Niederungen.
“Vreau sa plec din acest satuc in care toate pietrele au ochi” spune Muller in 'Tot ce am il port cu mine'.
“Cand am ajuns in Germania nu am simtit ca am ajuns intr-o patrie. Traiesc aici dar asta nu este casa mea pentru ca nu provin de aici. Si nici acolo de unde vin nu am casa mea pentru ca nu faceam parte din acea lume. Compatriotii mei m-au exclus, m-au “excomulgat” dupa aparitia primei mele carti. Am plecat prea tarziu, deja ma maltratasera mult.”

Dupa prabusirea dictaturii ceausiste, m-as fi asteptat ca literatura romana sa fie dominata de publicatii inspirate din suferintele cauzate de regimul totalitar. Nu a fost asa, cu putine exceptii. Comitetul Nobel a premiat-o pe Herta Muller pentru iscusinta cu care a abordat gravele probleme politice ale totalitarismului din Romania intr-o proza alegorica si poetica. Si pentru ca are ceva de spus. Putini stiau cine este Herta Muller pana la anuntarea premiului. Ma bucura insa ca din acest moment lumea va afla, isi va aminti. Un premiu dat unei talentate apatride, impotriva uitarii.