Niţchidorf, adica satul lui Nitzky, contele Cristoph von Nitzky. Satul banatean in care s-a nascut Herta Muller, satul care figureaza doar pe hartile detaliate si pe care ea l-a facut cunoscut intr-o zi in toata lumea. Totusi Herta este necunoscuta azi in Niţchidorf. Majoritatea nemtilor au plecat lasand in urma case bine construite cu ziduri “ca cetatile”. Sunt locuite azi de romani veniti din toata tara, alungati de saracie. Stau in ele cu chirie, platind sapte lei pe luna la primarie. Toate sunt asa cum le-au lasat fostii proprietari: clanta de la usa, podeaua de lemn, soba de teracota, noii locatari nu au adaugat un cui. Unii nici nu stiau ce-i ala parchet, l-au pus pe foc si si-au intins direct pe pamant ţoalele.

Altadata satul era locuit in majoritate de nemti. Au ramas azi doar noua. Stiu cine este Herta Muller dar nu vor s-auda de ea. Sunt suparati pentru felul in care i-a descris in prima sa carte - "Ţinuturile joase" - care a marcat ruptura intre ea si sateni. Moş Josef are 79 de ani. El n-o acuza prea tare pe Herta. E mandru ca din satul lor s-a ridicat o scriitoare care sa ia un premiu atat de important. Si spune el, asta nu se va mai intampla sute de ani incolo, fiindca nemtii au plecat si Niţchidorful nu mai e cel de altadata - satul unor colonisti care au venit cu invatatorul dupa ei si intai si-ntai au ridicat o scoala.

NOI VREM CEVA!
Câteva femei se învârtesc de două zile pe uliţele pietruite, mai largi decât cele mai largi bulevarde din Capitală, pândesc când trece vreun străin şi-l întreabă dacă e de la Nobel, dacă a adus vreun ban, ceva, să le dea şi lor, sătenilor din Niţchidorf, ori poate nişte ajutoare, haine, alimente, nu contează, dar să le dea. Străinii nu-s decât ziarişti veniţi să vadă cu ochii lor satul care nu apare decât pe unele hărţi mai detaliate, dar s-a aprins deodată ca un beculeţ pe harta literară a lumii, şi nu au nimic de dat din partea Hertei, ceea ce le dezamăgeşte pe femeile ieşite la noroc în uliţă şi le face să mai ia câte o gură de rachiu, de supărare.

Emilia Hornea, o femeie de vreo 60 de ani, bea de două zile cu vecinele. Stau toate la fântână, în drum, şi-i tot laudă pe nemţi, care uite ce case au făcut, ce străzi, ce fântâni, şcoală, biserică, iar acum a ieşit dintre ei şi o femeie care a câştigat un milion de euro. De la ei, din Niţchidorf, judeţul Timiş. Un milion. Herta şi nu ştiu mai cum, cică scrie în cărţi. A zis la televizor.

"Uite ce casă am eu de la nemţi, se laudă Emilia Hornea, bătând cu pumnul în pereţii groşi, ca de cetate. Nu mai există pe lume oameni ca nemţii". Îi dau şi lacrimile când vorbeşte de nemţii din Niţchidorf pe care deodată toată lumea îi iubeşte, iar ea mai mult decât toţi la un loc. Emilia Hornea a venit prin '80 dintr-un sat din Moldova, alungată de sărăcie, a intrat în casa unor şvabi fugiţi în Germania şi de atunci stă acolo cu chirie, plăteşte şapte lei pe lună la primărie. "Ba nu, şapte leci cincizeci", o corectează băiatul ei cel mare. Clanţa de la poartă, fotografia cu biserica din sat, obloanele de le ferestre, podeaua de lemn, soba de teracotă, toate sunt aşa cum le-au lăsat foştii proprietari când şi-au luat lumea în cap, Emilia şi cu bărbatul ei n-au adăugat un cui. Doar grădina nu mai e ca pe vremuri plină de flori şi de legume, ci acoperită de o încâlceală de iarbă uscată şi spini.


LA CE E BUN UN NOBEL
Asemenea familiei Hornea sunt sute de familii venite din 32 de judeţe ca să ocupe casele lăsate goale de exodul nemţilor. Mulţi nici n-au ştiut la ce bine au nimerit, nici nu ştiau ce e acela parchet, l-au pus pe foc şi au întins direct pe pământ ţoalele aduse de ei. În satul altădată locuit numai de nemţi, dacă nu punem la socoteală câteva familii de români, maghiari şi evrei, acum mai sunt doar nouă nemţi.

Spre deosebire de veneticii care au umplut satul, nemţii rămaşi ştiu toţi cine e Herta Müller. Dar nimeni nu vorbeşte de bine despre consăteanca lor şi nici nu aşteaptă nimic de la ea.

Dintre toţi nemţii, numai Anton Kraus încearcă să obţină, indirect şi insistent, un beneficiu cât de mărunt din faima bruscă a Hertei Müller. El e un fost ceasornicar căzut acum într-o nesfârşită beţie, trăieşte dintr-un neînsemnat ajutor de la bugetul local. Premiul Nobel al Hertei îi aduce, de câteva zile, porţia zilnică de bere, că altceva nu bea. "Am fost coleg cu Herta Müller", le şopteşte el străinilor, care nu pot fi altceva decât ziarişti. Le cere să-l plimbe cu maşina lor prin sat ca sa îl vadă oamenii în compania unor domni. Să-l ducă acasă, să-i care apă. Apoi, după prima sticlă de bere, mărturiseşte că nu a fost chiar coleg-coleg, adică el era cu patru ani mai mare decât Herta şi nu prea s-au întâlnit pe coridoarele şcolii. Mai spune că era o fată deşteaptă şi că îi plăcea literatura. Pentru încă o bere sau două mai poate adăuga că Herta avea anumite ciudăţenii, cum au îndeobşte artiştii, şi că merită Premiul Nobel. Asta e tot, dar alţii nici atât nu ştiu. De citit vreo carte de-a ei, n-a citit. Şi de văzut nu a mai văzut-o de vreo 40 de ani, de când Herta a plecat din sat, la liceu. Ea stătea în Timişoara şi nimeni nu îşi mai aminteşte să o fi văzut prin sat. Şi ar face bine să nici nu vină pe acolo, fiindcă nu ar fi deloc bine primită, cel puţin nemţii ei n-o văd cu ochi buni.

Jurnalul.ro