Dupa ce au pierdut indemanarea de a coase, a pescui si a face focul, indigenii insulei Tasmania traiau mai simplu chiar decat aborigenii din Australia, continentul din care au fost izolati prin ridicarea nivelului marii cu vreo zece mii de ani in urma. Cand corabiile care i-a adus pe colonistii europeni au ajuns in Tasmania in 1772, indigenii s-au comportat ca si cum nu i-ar fi vazut. Incapabili de a procesa o priveliste pentru care nu fusesera pregatiti, si-au vazut de treburile lor.

Nu aveau niciun fel de aparare in fata colonistilor. Pana in 1830 numarul lor a fost redus de la circa cinci mii la 72. Pana atunci fusesera folositi ca sclavi si pentru satisfacerea placerilor sexuale, torturati si mutilati. Au fost vanati ca niste paraziti iar pielea lor vanduta ca souvenir. Cand erau ucisi barbatii, femeilor li se dadea drumul cu capul sotului atarnat de gat. Barbatii care nu erau omorati deobicei se castrau. Copiii erau ciomagiti pana la moarte. Cand ultimul barbat indigen din Tasmania - William Lanner - a fost omorat in 1869, mormantul sau a fost deschis de un membru al Societatii Regale din Tasmania - Dr. George Stokell - pentru a-si confectiona o punga de tutun din pielea acestuia. Cand ultima femeie indigena - Truganini - a fost ucisa cativa ani mai tarziu, genocidul a fost complet. Scheletul ei a fost dezgropat si expus la muzeul din Tasmania unde a stat pana in 1947.

Bunii crestini, barbati si femei care au colonizat Tasmania nu au permis ca profunda lor credinta in sanctitatea vietii umane sa le impiedice dorinta de a-si incrementa “spatiul vital” (Lebensraum). Un secol mai tarziu forta Crestinismului in Europa nu a putut impiedica ca in batranul continent sa se comita un genocid fara precedent. O crima fara egal nu prin numarul de morti ci prin scopul sau: eradicarea unei culturi intregi. Hitler planuia sa ridice un Muzeu in Praga - Muzeul unui popor stins.