...Stiinta inseamna pentru mine si “metoda stiintifica”. Pur si simplu nu avem alta cale rationala de a afla cum functioneaza universul, de ce lumea in care traim este asa cum este si cum sa folosim aceasta cunoastere atunci cand o dobandim. Desigur, data viitoare cand te sui intr-o masina, folosesti un telefon mobil, deschizi televizorul sau te vaccinezi impotriva unei boli, aminteste-ti ca stiinta a facut posibila toata aceasta tehnologie care ne-a imbunatatit atat de mult viata.

Stiinta inseamna mult mai mult decat materiile grele de la scoala care-i intereseaza doar pe copiii destepti. Este un mod de gandire care ne poate face viata mai buna.


Jim Al-Khalili

Dupa ce au pierdut indemanarea de a coase, a pescui si a face focul, indigenii insulei Tasmania traiau mai simplu chiar decat aborigenii din Australia, continentul din care au fost izolati prin ridicarea nivelului marii cu vreo zece mii de ani in urma. Cand corabiile care i-a adus pe colonistii europeni au ajuns in Tasmania in 1772, indigenii s-au comportat ca si cum nu i-ar fi vazut. Incapabili de a procesa o priveliste pentru care nu fusesera pregatiti, si-au vazut de treburile lor.

Nu aveau niciun fel de aparare in fata colonistilor. Pana in 1830 numarul lor a fost redus de la circa cinci mii la 72. Pana atunci fusesera folositi ca sclavi si pentru satisfacerea placerilor sexuale, torturati si mutilati. Au fost vanati ca niste paraziti iar pielea lor vanduta ca souvenir. Cand erau ucisi barbatii, femeilor li se dadea drumul cu capul sotului atarnat de gat. Barbatii care nu erau omorati deobicei se castrau. Copiii erau ciomagiti pana la moarte. Cand ultimul barbat indigen din Tasmania - William Lanner - a fost omorat in 1869, mormantul sau a fost deschis de un membru al Societatii Regale din Tasmania - Dr. George Stokell - pentru a-si confectiona o punga de tutun din pielea acestuia. Cand ultima femeie indigena - Truganini - a fost ucisa cativa ani mai tarziu, genocidul a fost complet. Scheletul ei a fost dezgropat si expus la muzeul din Tasmania unde a stat pana in 1947.

Bunii crestini, barbati si femei care au colonizat Tasmania nu au permis ca profunda lor credinta in sanctitatea vietii umane sa le impiedice dorinta de a-si incrementa “spatiul vital” (Lebensraum). Un secol mai tarziu forta Crestinismului in Europa nu a putut impiedica ca in batranul continent sa se comita un genocid fara precedent. O crima fara egal nu prin numarul de morti ci prin scopul sau: eradicarea unei culturi intregi. Hitler planuia sa ridice un Muzeu in Praga - Muzeul unui popor stins.

Milioane de oameni au sprijinit tribalismul, sclavia, sexismul si rasismul crezand sincer ca aceasta este o atitudine morala. Crestinii si musulmanii au persecutat homosexualii si au oprimat femeile crezand ca asa vrea Dumnezeu si ca astfel vor construi o lume mai buna. N-au construit o lume mai buna, dimpotriva. Pentru a construi o lume mai buna trebuie sa intelegem in primul rand ce inseamna “bun”, “bine”.

E bine sa mintim, sa ucidem? E bine sa raspandim religii ca crestinismul sau islamul? E bine sa avem prejudecati impotriva femeilor sau homosexualilor? Multa lume crede ca stie raspunsul la astfel de intrebari. La fel credeau toti cei care aveau iluzia ca construiau o lume mai buna. A cauta raspunsul in propria noastra constiinta nu este insa calea cea mai corecta, constiinta este doar un produs al culturii in care traim. Cu doua secole in urma constiinta ne-ar fi spus probabil ca e bine sa fii sexist sau rasist. In privinta moralei vrem sa stim adevarul nu teorii care sa ne fie pe plac.

Exista valori morale? Asta este prima intrebare relevanta a meta-eticii. Daca ele nu exista, atunci morala este un mit. Primele sisteme morale care au incercat sa raspunda la aceste intrebari sunt cele religioase. Majoritatea religiilor considera ca valorile morale exista pentru ca ele sunt date de zei. Zeii spun ce-i bine si ce-i rau. E mai probabil ca aceasta morala sa provina nu de la zei (despre a caror existenta nu avem nicio dovada) ci de la triburile antice care ne-au transmis credinta lor in zei. Cum putem avea siguranta ca zeii ne spun ceea ce este cu adevarat moral?

In dialogurile lui Platon numite Euthyphro Socrate il intreaba pe Euthyphro ce este binele. Acesta ii raspune ca binele este ceea ce zeii spun ca este bine. Socrate il intreaba apoi, e bine pentru ca asa spun zeii sau pentru ca e bine? Diferenta este relevanta: daca cineva crede ca ceva e bine pentru ca asa spun zeii atunci accepta o etica autoritara - puterea determina ce-i bine si ce-i rau. Daca pe de alta parte zeii spun ca ceva e bine pentru ca e bine, atunci binele este separat conceptual de religie si poate fi studiat in mod independent de aceasta. De remarcat ca argumentul crestin ca Dumnezeu este bun si de aceea este sursa binelui nu invalideaza punctul de vedere socratic.

Morala religioasa este autoritara si o forma de egoism: motivata de dorinta de recompensa si evitare a pedepselor. Conceptul binelui separat de religie (dilema lui Eutyphro) poate fi studiat pe alte cai. In ce fel?

(Va urma)

Feudalism: ai doua vaci. Boierul iti ia o parte din lapte.

Socialism pur: ai doua vaci. Guvernul ti le ia si le pune impreuna cu vacile celorlalti. Trebuie sa ai grija de toate vacile. Guvernul iti da lapte dupa necesitati.

Socialism birocrat: ai doua vaci. Guvernul ti le ia si le pune impreuna cu vacile celorlalti. Sunt ingrijite de fosti crescatori de pui. Tu trebuie sa ai grija de puii luati de guvern de la crescatorii de pui. Guvernul iti da laptele si ouale de care regulamentul spune ca ai nevoie.

Fascism: ai doua vaci. Guvernul ti le ia, te angajeaza sa ai grija de ele si-ti vinde laptele.

Comunism pur: ai doua vaci. Vecinii te ajuta sa le ingrijesti si impartiti laptele.

Comunism rusesc: ai doua vaci. Trebuie sa le ingrijesti iar guvernul iti ia tot laptele.

Comunism cambogian: ai doua vaci. Guvernul ti le ia si te impusca.

Dictatura: ai doua vaci. Guvernul ti le ia si te recruteaza.

Democratie pura: ai doua vaci. Vecinii decid cine primeste laptele

Democratie reprezentativa: ai doua vaci. Vecinii aleg pe cineva care sa-ti spuna cine primeste laptele.

Birocratie: ai doua vaci. La inceput guvernul reglemeteaza cu ce le poti hrani si cand le poti mulge. Te plateste sa nu le mulgi. Ti le ia, impusca una, o mulge pe cealalta si varsa laptele pe canal. Apoi iti cere sa dai de seama de ce s-a intamplat cu vaca disparuta.

Anarhie pura: ai doua vaci. Ori vinzi laptele la un pret rezonabil ori vecinii iti iau vacile si te omoara.

Libertarianism/anarho-capitalism: ai doua vaci. Vinzi una si cumperi un taur...

Suprarealism: ai doua girafe. Guvernul iti cere sa inveti sa canti la acordeon.

Considera multimea tuturor ateilor, adica a celor care nu imbratiseaza nicio credinta in supranatural. Sunt multi si variati. Unii sunt nihilisti, respingand nu numai zeii ci si ideea de bine in sine. Da-i laoparte. La fel pe cei care sunt relativisti crezand ca fara dumnezeu totul este posibil; pe subiectivisti care cred ca conceptul de bine al unei persoane este la fel de valabil ca cel al orcarei alteia; pe marxistii fanatici care adera la un sistem dogmatic inuman. Si asa mai departe. Ramane o mica submultime de atei care nu cred in zei nici in supranatural, dar cred ca binele si desavarsirea pot fi identificate in mod obiectiv, si mai cred ca ratiunea, compasiunea si metoda stiintifica sunt singurele care pot face ca viata sa fie cu adevarat mai buna. Acestia sunt umanistii seculari - o minoritate printre minoritatea de atei.



Why the "A" word won't go away

Scepticismul lui Darwin

Darwin avea spiritul critic si scepticismul necesare omului de stiinta. In autobiografia sa povesteste despre o credinta foarte raspandita in Anglia in acea epoca, pe care el a verificat-o si s-a dovedit a fi falsa. Faptul ca era lipsita de orice baza nu a impiedicat insa ca ea sa fie plasata la loc de vaza printre credintele imbratisate de foarte multa lume.

Un domn (despre care mai tarziu am aflat ca era un bun botanist in zona sa) mi-a scris din regiunile din Est ca sa-mi explice ca anul acela in toate partile semintele de fasole crescusera pe partea gresita a pastaii. I-am raspuns cerandu-i mai multe informatii, pentru ca nu intelegeam la ce se referea. Mult timp nu am primit nici un raspuns. Apoi am vazut in doua ziare diferite, unul publicat in Kent si celalalt in Yorkshire, paragrafe in care se afirma faptul iesit din comun ca “acest an fasolea a crescut pe partea gresita a pastaii”. Asa incat m-am gandit ca o afirmatie atat de generala trebuie sa aiba un fundament. Ca urmare, l-am intrebat pe gradinarul meu, un batran din Kentish, daca auzise ceva despre tema asta, si mi-a raspuns: “Ah, nu, domnule, trebuie sa fie vorba de o greseala, pentru ca fasolea creste pe partea gresita numai in anii bisecti”. Atunci l-am intrebat cum cresteau in anii normali si cum in anii bisecti, dar imediat mi-am dat seama ca nu stia nimic despre cum crestea fasolea in general. Cu toate astea, era foarte convins de ceea ce spunea.

Dupa un timp am primit raspuns de la primul meu corespondent, care cerandu-mi scuze, imi spunea ca nu mi-ar fi scris despre acest lucru daca nu ar fi auzit comentariul de la niste fermieri inteligenti. De la ultima mea scrisoare, imi relata, vorbise cu fiecare in parte dar niciunul nu stia despre ce era vorba. Asa incat o credinta - daca o afirmatie care nu contine o idee definita se poate numi credinta - se raspandise practic prin toata Anglia fara sa existe cea mai mica dovada in favoarea ei.


Darwin, autobiografie (I)

Darwin, autobiografie (II)

Conferinta tinuta de Bart D. Ehrman la Stanford, in care vorbeste despre Noul Testament si modificarile aduse acestuia de-a lungul timpului. Subtitrat in romaneste.



Vezi tot (10)

La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul (Geneza)

In traditia iudeo-crestina, Dumnezeu este creatorul lumii. El a creat cerul si pamantul din nimic. Conceptia atat de inradacinata a creatiei din nimic (Creatio ex nihilo) depinde de un verb ebraic: bara care a fost tradus prin a crea, a face. Ellen von Wolde, o apreciata erudita si specialista in Noul Testament de la Universitatea Radboud din Olanda sustine dupa o minutioasa si constiincioasa analiza a textelor, ca Biblia a fost tradusa gresit. Analizand atat Biblia in ansamblul sau cat si alte mituri ale creatiei din Mesopotamia, Ellen a tras concluzia ca verbul bara trebuie tradus prin a separa. Cu aceasta, fraza cu care debuteaza Geneza este de fapt:

La început a separat Dumnezeu cerul şi pământul

Astfel imaginea traditionala a creatiei nu se sustine. Creatio ex nihilo este doar o greseala de interpretare a ceea ce intentionau sa ne transmita evreii care au scris Biblia. De fapt ei nu au vrut niciodata sa spuna ca Dumnezeu a creat lumea. Pamantul si cerul existau atunci cand Dumnezeu a creat vietuitoarele, asa cum existau monstrii care traiau in apa. Inceputul Bibliei nu marcheaza inceputul timpului ci doar inceputul unei povestiri.

Este important de mentionat ca Ellen este credincioasa. Teza ei vrea sa arate ca Dumnezeu nu a creat Universul, doar l-a reorganizat. De remarcat ca pana si bullshitul are grade si nuante. Desi Ellen incearca sa impinga bullshit-meterul spre nivele mai inofensive, bullshitul tot bullshit ramane.

Telegraph

Niţchidorf, adica satul lui Nitzky, contele Cristoph von Nitzky. Satul banatean in care s-a nascut Herta Muller, satul care figureaza doar pe hartile detaliate si pe care ea l-a facut cunoscut intr-o zi in toata lumea. Totusi Herta este necunoscuta azi in Niţchidorf. Majoritatea nemtilor au plecat lasand in urma case bine construite cu ziduri “ca cetatile”. Sunt locuite azi de romani veniti din toata tara, alungati de saracie. Stau in ele cu chirie, platind sapte lei pe luna la primarie. Toate sunt asa cum le-au lasat fostii proprietari: clanta de la usa, podeaua de lemn, soba de teracota, noii locatari nu au adaugat un cui. Unii nici nu stiau ce-i ala parchet, l-au pus pe foc si si-au intins direct pe pamant ţoalele.

Altadata satul era locuit in majoritate de nemti. Au ramas azi doar noua. Stiu cine este Herta Muller dar nu vor s-auda de ea. Sunt suparati pentru felul in care i-a descris in prima sa carte - "Ţinuturile joase" - care a marcat ruptura intre ea si sateni. Moş Josef are 79 de ani. El n-o acuza prea tare pe Herta. E mandru ca din satul lor s-a ridicat o scriitoare care sa ia un premiu atat de important. Si spune el, asta nu se va mai intampla sute de ani incolo, fiindca nemtii au plecat si Niţchidorful nu mai e cel de altadata - satul unor colonisti care au venit cu invatatorul dupa ei si intai si-ntai au ridicat o scoala.

NOI VREM CEVA!
Câteva femei se învârtesc de două zile pe uliţele pietruite, mai largi decât cele mai largi bulevarde din Capitală, pândesc când trece vreun străin şi-l întreabă dacă e de la Nobel, dacă a adus vreun ban, ceva, să le dea şi lor, sătenilor din Niţchidorf, ori poate nişte ajutoare, haine, alimente, nu contează, dar să le dea. Străinii nu-s decât ziarişti veniţi să vadă cu ochii lor satul care nu apare decât pe unele hărţi mai detaliate, dar s-a aprins deodată ca un beculeţ pe harta literară a lumii, şi nu au nimic de dat din partea Hertei, ceea ce le dezamăgeşte pe femeile ieşite la noroc în uliţă şi le face să mai ia câte o gură de rachiu, de supărare.

Emilia Hornea, o femeie de vreo 60 de ani, bea de două zile cu vecinele. Stau toate la fântână, în drum, şi-i tot laudă pe nemţi, care uite ce case au făcut, ce străzi, ce fântâni, şcoală, biserică, iar acum a ieşit dintre ei şi o femeie care a câştigat un milion de euro. De la ei, din Niţchidorf, judeţul Timiş. Un milion. Herta şi nu ştiu mai cum, cică scrie în cărţi. A zis la televizor.

"Uite ce casă am eu de la nemţi, se laudă Emilia Hornea, bătând cu pumnul în pereţii groşi, ca de cetate. Nu mai există pe lume oameni ca nemţii". Îi dau şi lacrimile când vorbeşte de nemţii din Niţchidorf pe care deodată toată lumea îi iubeşte, iar ea mai mult decât toţi la un loc. Emilia Hornea a venit prin '80 dintr-un sat din Moldova, alungată de sărăcie, a intrat în casa unor şvabi fugiţi în Germania şi de atunci stă acolo cu chirie, plăteşte şapte lei pe lună la primărie. "Ba nu, şapte leci cincizeci", o corectează băiatul ei cel mare. Clanţa de la poartă, fotografia cu biserica din sat, obloanele de le ferestre, podeaua de lemn, soba de teracotă, toate sunt aşa cum le-au lăsat foştii proprietari când şi-au luat lumea în cap, Emilia şi cu bărbatul ei n-au adăugat un cui. Doar grădina nu mai e ca pe vremuri plină de flori şi de legume, ci acoperită de o încâlceală de iarbă uscată şi spini.


LA CE E BUN UN NOBEL
Asemenea familiei Hornea sunt sute de familii venite din 32 de judeţe ca să ocupe casele lăsate goale de exodul nemţilor. Mulţi nici n-au ştiut la ce bine au nimerit, nici nu ştiau ce e acela parchet, l-au pus pe foc şi au întins direct pe pământ ţoalele aduse de ei. În satul altădată locuit numai de nemţi, dacă nu punem la socoteală câteva familii de români, maghiari şi evrei, acum mai sunt doar nouă nemţi.

Spre deosebire de veneticii care au umplut satul, nemţii rămaşi ştiu toţi cine e Herta Müller. Dar nimeni nu vorbeşte de bine despre consăteanca lor şi nici nu aşteaptă nimic de la ea.

Dintre toţi nemţii, numai Anton Kraus încearcă să obţină, indirect şi insistent, un beneficiu cât de mărunt din faima bruscă a Hertei Müller. El e un fost ceasornicar căzut acum într-o nesfârşită beţie, trăieşte dintr-un neînsemnat ajutor de la bugetul local. Premiul Nobel al Hertei îi aduce, de câteva zile, porţia zilnică de bere, că altceva nu bea. "Am fost coleg cu Herta Müller", le şopteşte el străinilor, care nu pot fi altceva decât ziarişti. Le cere să-l plimbe cu maşina lor prin sat ca sa îl vadă oamenii în compania unor domni. Să-l ducă acasă, să-i care apă. Apoi, după prima sticlă de bere, mărturiseşte că nu a fost chiar coleg-coleg, adică el era cu patru ani mai mare decât Herta şi nu prea s-au întâlnit pe coridoarele şcolii. Mai spune că era o fată deşteaptă şi că îi plăcea literatura. Pentru încă o bere sau două mai poate adăuga că Herta avea anumite ciudăţenii, cum au îndeobşte artiştii, şi că merită Premiul Nobel. Asta e tot, dar alţii nici atât nu ştiu. De citit vreo carte de-a ei, n-a citit. Şi de văzut nu a mai văzut-o de vreo 40 de ani, de când Herta a plecat din sat, la liceu. Ea stătea în Timişoara şi nimeni nu îşi mai aminteşte să o fi văzut prin sat. Şi ar face bine să nici nu vină pe acolo, fiindcă nu ar fi deloc bine primită, cel puţin nemţii ei n-o văd cu ochi buni.

Jurnalul.ro

Herta Muller. O femeie care, in ciuda sensibilitatii si vulnerabilitatii sale, a stiut sa infrunte cu curaj si demnitate realitatea in care s-a nascut. E greu sa nu te intrebi care ar fi fost destinul Romaniei daca un numar suficient de alti cetateni ai tarii s-ar fi comportat ca ea. Dar astazi Herta Muller “nu prea place” in Romania. Nu, pentru ca ea reprezinta ceea ce majoritatea romanilor nu sunt si nu au fost. Literatura, spiritul si povestea vietii lui Muller este o oglinda morala pe cat de curata pe atat de incomoda in care multi isi (re)vad jalnicul lor spirit malformat, oportunist si dispus la orice compromis sau tradare care i-a condus toata viata. Literatura Hertei Muller este valoroasa ca forma de manifestare libera a spiritului intr-o epoca in care dictatura comunista ii anihila pe toti cei care alegeau sa gandeasca cu propriul cap.

Herta a suferit in Romania tortura, teroarea si angoasa totalitarismului. Dupa ce a emigrat in Germania in 1987, a aflat ca pana si prietena ei cea mai buna colabora cu Securitatea. In Romania nu este placuta pentru ca continua sa denunte coruptia, lipsa democratiei adevarate. Romanilor nu le place sa li se spuna ca nu au avut o revolutie adevarata, ca noua securitate a statului este doar o prelungire a celei anterioare. Prefera sa se complaca intr-o stare de “amnezie colectiva” in privinta trecutului si traiectoriei personale a fiecaruia din membrii societatii in timpul comunismului. Si asta pentru ca astazi mecanismele "succesului", ale "descurcatului" in viata al fiilor privatizati si "credinciosi" sunt aceleasi care le-au fost utile parintilor turnatori comunisti si "atei".

„Corupţia e peste tot, iar asta se întâmplă pentru că fosta nomenclatură, precum şi celelalte părţi ale aparatului de stat de atunci, şi-au împărţit ţara. Acum totul este privat, dar exact în acest fel. Ei se cunosc între ei şi se deservesc reciproc. Funcţionează atât de bine acest sistem, încât nici nu-mi pot imagina cum şi prin ce s-ar putea schimba această stare de fapt. Iar situaţia este atât de stabilă, încât pare una firească. Românii nu vor să audă asta. De altfel, românii nu vor să audă nici că nu a existat nicio revoluţie” declara Herta Muller in Sueddeutsche Zeitung.

Singura sa arma in fata vicisitudinilor este cuvantul, iar tot ce a scris are legatura cu ceea ce a trait timp de 30 de ani sub dictatura. Dictatura este tema centrala a cartilor sale desi nu scrie direct despre persecutia politica ci despre distrugerea sistematica a relatiilor dintre oameni, despre climatul de suspiciune reciproca intr-un stat totalitar. Muller denunta o situatie politica dar nu in mod agresiv. Literatura este pentru ea modul de a-si exorciza amintirile dureroase si sentimentul de a fi o straina in propria tara.

“Sa traiesti in Romania de dimineata pana seara se putea suporta numai cu ideea ca e o stare provizorie din care vom putea iesi intr-o zi”
“Nu-i suportam pe ceilalti, nu ne suportam pe noi insine si nici ceilalti nu ne suportau” spune fetita din Niederungen.
“Vreau sa plec din acest satuc in care toate pietrele au ochi” spune Muller in 'Tot ce am il port cu mine'.
“Cand am ajuns in Germania nu am simtit ca am ajuns intr-o patrie. Traiesc aici dar asta nu este casa mea pentru ca nu provin de aici. Si nici acolo de unde vin nu am casa mea pentru ca nu faceam parte din acea lume. Compatriotii mei m-au exclus, m-au “excomulgat” dupa aparitia primei mele carti. Am plecat prea tarziu, deja ma maltratasera mult.”

Dupa prabusirea dictaturii ceausiste, m-as fi asteptat ca literatura romana sa fie dominata de publicatii inspirate din suferintele cauzate de regimul totalitar. Nu a fost asa, cu putine exceptii. Comitetul Nobel a premiat-o pe Herta Muller pentru iscusinta cu care a abordat gravele probleme politice ale totalitarismului din Romania intr-o proza alegorica si poetica. Si pentru ca are ceva de spus. Putini stiau cine este Herta Muller pana la anuntarea premiului. Ma bucura insa ca din acest moment lumea va afla, isi va aminti. Un premiu dat unei talentate apatride, impotriva uitarii.

O fotografie facuta la Muzeul Creatiei: oamenii si dinozaurii au trait in acelasi timp. "Aventuri in Epoca de Piatra" cu familia Flinstone este de fapt un documentar. Argumentul lor este ca asa spune Biblia si...stiinta. Care stiinta? Poate stiinta capetelor cu anastomoza ano-cerebrala.

Dupa ce am petrecut doua cursuri scolare in Edinburgh, tatal meu si-a dat seama sau a aflat de la fratii mei ca nu-mi placea ideea de a deveni medic, asa ca mi-a propus sa ma fac preot… Cei trei ani pe care i-am petrecut la Cambridge au fost o pierdere de vreme in ceea ce priveste studiul academic similara celei din scoala primara si din Edinburgh…

Pe timpul sederii mele la Cambridge, nici o ocupatie nu-mi producea atata placere ca cea de a colectiona gandaci. Faceam acest lucru din simpla placere de a colectiona, pentru ca nu-i disecam si rareori comparam caracterele lor externe cu descrierile publicate, desi la urma urmei ii clasificam. Voi oferi o dovada a entuziasmului meu: intr-o zi, in timp ce smulgeam scoarta unui copac batran, am vazut doi gandaci ciudati si i-am prins pe fiecare cu cate o mana; atunci am vazut altul de un tip diferit pe care nu puteam sa-mi permit sa-l pierd, asa ca l-am bagat in gura pe cel pe care-l aveam in mana dreapta. Ah! Acesta a expulzat un lichid acru intens care mi-a ars limba si m-a obligat sa-l scuip, si intr-adevar l-am pierdut la fel ca pe al treilea.


Sunt un foarte bun colectionar si am inventat doua metode noi. Am contractat un muncitor sa curete muschiul de pe copacii batrani pe timp de iarna si sa-l pastreze intr-un sac mare, si deasemeni sa stranga gunoiul care se acumuleaza pe fundul barcilor care aduc stuf din mlastini. Astfel am obtinut exemplare foarte rare. Nici un poet nu s-a simtit vreodata mai fericit vazandu-si prima poezie publicata, decat mine atunci cand am vazut in “Ilustratii de insecte britanice” de Stephen cuvintele magice: “Capturat de C. Darwin”. Am fost initiat in entomologie de varul meu de-al doilea, W. Darwin Fox, un om inteligent si foarte placut care pe vremea aceea se afla in Christ’s College, si cu care am legat o prietenie foarte stransa. Pe masura ce ma familiarizam cu aceasta tema ieseam sa strang mostre cu Albert Way de la Trinity, care a devenit mai tarziu un faimos arheolog; deasemeni cu H. Thompson, de la aceeasi universitate, mai tarziu un eminent specialist in agricultura, presedinte al unei cai ferate si membru in Parlament. Se pare ca obiceiul de a colectiona gandaci este un indicator al succesului viitor in viata.
(va urma)

Darwin, autobiografie (I)

Dorinta de a supravietui este esentiala pentru “misiunea” noastra genetica de propagare a speciei. Ca specie ne petrecem mult timp incercand sa fugim de propria noastra mortalitate. Indraznim chiar sa visam nemurirea. De ce murim? Ce-ar fi daca am putea trai etern?

In timp ce aspectele filozofice ridicate de aceste intrebari sunt dezbatute de secole si vor ramane motiv de dezbateri viitoare, stiinta face progrese. Daca specia umana va cunoaste vreodata nemurirea, aceast lucru va fi posibil numai pe cale stiintifica. Anul acesta, premiul Nobel pentru Medicina si Fiziologie a fost acordat unui grup de cercetatori pentru studiul telomerilor si a telomerazei.

Hayflick spunea (1961) ca senescenta corespunde unui stadiu insotit de semne de alterare morfologica si biochimica in care celulele corpului inceteaza sa mai prolifereze pentru ca au depasit o limita - cea a vietii replicative. James Watson observa ceea ce el numea “problema replicatiei terminale”, adica incapacitatea ADN polimerazei de a copia corect tot ADN-ul linear ramanand necopiat un mic fragment aflat la capatul acestuia. In aceeasi perioada, Olovnikov gasea legatura intre problema replicatiei terminale si senescenta celulara descrisa de Hayflick. Pentru Olovnikov "problema replicatiei terminale" era cauza scurtarii progresive a capetelor cromozomilor (telomeri) si functioneaza ca un “ceas molecular” care stabileste numarul maxim de diviziuni celulare de-a lungul vietii controland deci in mod direct procesul imbatranirii. Astazi s-a demonstrat ca acest model este corect - se accepta faptul ca scurtarea telomerilor este cauza principala a imbatranirii celulare.

Telomerii - secvente de ADN aflate la capetele cromozomilor - au un rol protector al acestora. Au fost comparati cu micile bucati de plastic care protejeaza capetele sireturilor impiedicand destramarea lor. La fiecare diviziune celulara, telomerii se scurteaza. Daca ajung sa fie prea scurti, ating limita lui Hayflick, punct in care nu mai protejeaza. Corpul imbatraneste si in final, moare. Celule cultivate in laborator care provin de la bebelusi se divid de 80-90 de ori iar cele care provin de la adulti se divid de 20-30 de ori. Celulele au insa mecanisme de compensare care incearca sa mentina constanta lungimea telomerilor. O enzima abundenta in celulele care se divid frecvent (embrionare, imunitare etc) - telomeraza - poate repara telomerii dupa fiecare diviziune. Dupa formarea completa a corpului, telomeraza este inhibata in multe celule somatice, asa ca telomerii acestora se vor scurta cu fiecare diviziune celulara.


Ne poate dezvalui cercetarea telomerilor si a telomerazei secretul nemuririi? Posibil, dar cautarea eternitatii nu este lipsita de probleme. Inducand o celula sa produca telomeraza, ea va supravietui indefinit, dar…la fel de bine poate deveni o celula canceroasa. O fi batranetea pretul pe care-l platim pentru protectia impotriva cancerului? Cancerul este in esenta multiplicarea necontrolata a celulelor. In 1951 Henrietta Lacks si-a facut o biopsie de rutina in Baltimore. O parte din celulele sale tumorale a fost trimisa (fara aprobarea sa) pentru cercetare la John Hopkins Universit Medical School. Lacks a murit in acelasi an de cancer de col uterin dar celulele sale - faimoasele celule HeLa - traiesc si azi si se reproduc indefinit in laboratoare din toata lumea. Daca s-ar gasi o terapie care sa inhibe telomeraza in celulele canceroase, probabil s-ar gasi o forma de a lupta impotriva cancerului. 95% din celulele canceroase au telomeraze active. Realitatea este insa mai complexa.

In anii ’80 cercetatorii inca nu identificasera potentialul terapiilor anticancer in cercetarea privind mentinerea integritatii telomerilor. Ceea ce arata ca in stiinta de multe ori nu se stie cand descoperirea unei pietre banale se dovedeste a fi descoperirea unei minunate pietre pretioase.

Excelent documentar de la BBC in care se intervieveaza diferite persoane atat din lumea stiintifica cat si din afara sa, atat critice cat si necritice fata de homeopatie. Prezinta diferite experimente care urmand riguros metodele stiintifice dovedesc ceea ce de altfel este bine stiut: ca homeopatia este o frauda. Cu colaborarea exceptionala a lui James Randi, mereu dispus sa apara acolo unde e nevoie de un pic de scepticism si gandire critica.




Vezi tot filmul (5 parti) (subtitrat in romaneste)

Nu-i nevoie sa mai spunem: comunitatea stiintifica considera homeopatia o sarlatanie care apeleaza la supranatural. Homeopatia este bazata pe credinte holiste, vitaliste si esentialiste fiind emanatia directa a gandirii de tip magic. In mare parte, practica actuala a homeopatiei se sprijina pe publicatia lui Hahnemann (1755-1833) care formuleaza principiul similaritatii: similia, similibus curantur. Cu alte cuvinte, daca copilul tau are o alergie la diaper, homeopatia recomanda sa-l tratezi cu o toxina care produce alergie severa. Daca copilul tau are diaree, recomanda sa-i dai otrava pentru sobolani. Ah, nu te speria! Pentru ca acest principiu a fost ‘compensat’ de cel al dozei infinitezimale care spune ca cu cat substanta este mai diluata, cu atat este mai eficient tratamentul. Doough! Ar exclama James Randi. Remediile homeopatice sunt diluate in asa masura incat contin de fapt apa chioara. Trebuie sa bei tone din apa asta chioara ca sa ai sansa sa fi inghitit o singura molecula din substanta originala. Dar pentru homeopati, asta nu-i o problema. Ei spun ca daca se agita solutia de zece ori la fiecare dilutie, se elibereaza “energia vitala” a substantei active care este “memorizata” de catre apa. Deci, la urma urmei tot la credinta in fantome ajungem.

Cu toate astea, multi afirma ca se simt mai bine dupa ce sunt tratati cu respectiva apa chioara. Care-i explicatia? Efectul placebo. Adica imbunatatirea masurabila, observabila sau simtita in starea de sanatate sau comportament, care nu poate fi pusa pe seama unui tratament invaziv sau medicamentos administrat in prealabil. In medie, unul din trei indivizi bolnavi se simt mai bine daca cred ca primesc un tratament eficient. Orice medicament trebuie sa fie in mod normal aprobat in urma unor teste clinice care sa demonstreze ca este mai eficient in comparatie cu un placebo (exemplu zahar sau apa chioara). Aceasta regula este insa omisa in cazul remediilor homeopatice. Un exemplu: in UK, Nicorette, o guma de mestecat care ajuta fumatorii sa se lase de fumat a trebuit sa treaca o serie de teste riguroase pentru a fi in cele din urma comercializata. Dar in acelasi loc poti cumpara CigArrest, echivalentul homeopatic care se vinde fara sa fi avut nevoie sa treaca astfel de examene clinice.

La urma urmei ne putem intreba, daca remediile homeopatice sunt doar apa chioara cu efect placebo si fara efecte secundare semnificative, ce pericol prezinta homeopatia? Trebuie sa ne ingrijoreze invazia supranaturalismului in sistemul de sanatate? Da, si inca mult. Problema apare atunci cand se stabileste credinta ca remediile homeopatice sunt alternative la fel de sau chiar mai eficiente decat tratamentele medicale conventionale. Nu de putine ori organizatiile medicale oficiale au fost nevoite sa alerteze si sa informeze de pericolul administrarii remediilor homeopatice in boli serioase cum ar fi malaria sau chiar SIDA, in locul tratamentelor conventionale. O multime de calatori s-au intors cu malarie din tarile tropicale pentru ca au refuzat sa ia tratamentul profilactic recomandat, preferand in schimb remediile homeopatice.

Medicina alternativa a inregistrat o crestere in popularitate in ultimii ani. Azi exista spitale in care se aplica remedii homeopatice chiar in cadrul sistemelor nationale de sanatate (cazul UK). Principala problema este ca publicul este indus sa creada ca ceva care nu are nici o baza stiintifica, functioneaza. In locul educatiei care sa stimuleze aprecierea eforturilor si a rigorii stiintifice, azi abunda informatiile care incurajeaza inselatoria si lipsa de rigoare. Peste tot se anunta si promoveaza “naturalul”. Uitam insa ca natura a creat mult mai multe toxine si otravuri decat omul. Doar pentru ca ceva este “natural” nu inseamna ca este automat si sigur.




Homeopatia, inofensiva?
Interviu cu Prof. Michael Baum

Am incercat sa-mi compun povestea ca si cum as fi murit si m-as afla in alta lume din care imi privesc retrospectiv viata. Nu mi-a fost greu, pentru ca viata mea se aproprie practic de sfarsit.

M-am nascut in Shrewsbury pe 12 februarie 1809; primele mele amintiri sunt de cand aveam 4 ani si cateva luni si ne-am dus sa facem baie la mare langa Abergele. Tin minte cu claritate unele intamplari si locuri.

Mama mea a murit in iulie 1817 cand aveam ceva mai mult de 8 ani…In primavara aceluiasi an am fost trimis la scoala din Shrewsbury pe care am frecventat-o timp de un an. Mi s-a spus ca invatam mult mai greu decat sora mea mai mica Catherine, si cred ca din multe puncte de vedere am fost un copil neastamparat.

Cand am inceput sa merg la scoala, aveam deja o mare pasiune pentru istoria naturala si mai concret pentru colectionare. Incercam sa aflu numele plantelor si colectionam tot felul de obiecte, scoici, timbre, monede si minerale. Pasiunea de a colectiona care-l face pe om sa devina un naturalist sistematic, un virtuos sau un carpanos, era puternica si evident innascuta pentru ca nici fratele meu si nici una din surorile mele nu aveau acesta inclinatie…

Trebuie sa recunosc ca de mic eram foarte inclinat sa mint si faceam acest lucru mereu pentru a impresiona. De exemplu, odata am cules din copacii tatalui meu fructe de mare valoare pe care le-am ascuns apoi printre tufisuri. Apoi am fugit pana am ramas fara suflare sa dau de stire ca tocmai descoperisem o gramada de fructe furate…

Pot sa spun in favoarea mea ca eram un baiat uman, chiar daca datoram acest lucru exemplului si instructiei primite de la surorile mele. Nu cred ca umanitatea este o calitate naturala sau innascuta. Imi placea mult sa colectionez oua, dar nu luam niciodata decat un ou din fiecare cuib de pasare, cu o singura exceptie in care le-am luat pe toate, nu pentru valoarea lor ci din pura ingamfare.

Odata, cand eram foarte mic, pe vremea cand mergeam la scoala primara sau chiar inainte, m-am purtat foarte rau pentru ca am batut un catel, cred ca pentru simpla placere de a simti gustul puterii. Cred ca nu l-am batut foarte tare pentru ca nu a latrat, de asta sunt sigur, pentru ca locul in care s-a intamplat era aproape de casa. Acest incident inca imi sta pe constiinta ca dovada ca imi amintesc de locul exact in care s-a intamplat.

In vara anului 1818 am inceput sa merg la scoala doctorului Butler in Shrewsbury pe care am frecventat-o timp de 7 ani pana in vara anului 1825 cand aveam 16 ani. Avea regim de internat ceea ce mi-a permis sa ma bucur de viata unui adevarat student… Nimic nu a putut fi mai nociv pentru dezvoltarea mea mentala decat scoala doctorului Butler, pentru ca era strict clasica si nu invata nimic decat un pic de geografie si istorie antica. Ca mediu educativ, scoala a fost nula pentru mine…

Cand am terminat scoala nu eram nici inaintat nici inapoiat pentru varsta mea. Cred ca atat profesorii cat si tatal meu ma considerau un baiat absolut normal, cu o inteligenta mai degraba sub nivelul mediu. Intr-o zi tatal meu mi-a spus ceva care m-a impresionat profund: “Nu te intereseaza decat vanatoarea, cainii si sa prinzi sobolani, si vei fi o rusine pentru tine si pentru familia ta.” Dar tatal meu care a fost omul cel mai bun pe care l-am cunoscut vreodata si de care imi amintesc cu profunda dragoste, trebuie sa fi fost suparat si a fost nedrept cand a folosit aceste cuvinte.

Incercand sa-mi amintesc cat pot de bine caracterul meu in epoca scolara, cred ca singurele calitati din aceasta perioada care pareau promitatoare pentru viitorul meu erau acelea de a avea preocupari solide si diversificate, de a fi pasionat de tot ce ma interesa si de a avea o placere speciala pentru intelegerea oricarei materii sau obiect complex. Un profesor particular m-a invatat teoremele lui Euclid: imi amintesc foarte bine imensa satisfactie pe care mi-o aducea claritatea demonstratiilor geometrice. Cu aceeasi claritate imi amintesc fascinatia pe care mi-au produs-o explicatiile unchiului meu (tatal lui Francis Galton) cu privire la principiul barometrului. In privinta diversitatii preocuparilor mele, in afara de stiinta imi placeau multe feluri de carti. Petreceam ore asezat, deobicei pe una din ferestrele sapate in zidurile groase ale scolii, citind operele istorice ale lui Shakespeare. Citeam si poezie, cum ar fi Anotimpurile de Thompson si poemele recent publicate ale lui Byron si Scott. Mentionez acest lucru pentru ca mai tarziu in viata am pierdut complet, spre regretul meu, placerea pentru orice fel de poezie chiar si pentru Shakespeare…

In privinta stiintei, am continuat sa colectionez minerale cu mult entuziasm, dar intr-o forma foarte putin stiintifica. Ma interesa doar sa gasesc minerale descoperite recent si nu ma oboseam sa le clasific. Cred ca observam insectele in detaliu pentru ca la varsta de 10 ani (in 1819) am fost trei saptamani in Plas Edwards pe coasta Galeza, unde m-a impresionat mult o insecta hemiptera mare, negru- stacojie, multe molii (Zygoena) si o Cicindela care nu se gasea in Shropshire. Era cat pe ce sa incep sa colectionez insecte moarte pentru ca dupa ce m-am sfatuit cu sora mea am ajuns la concluzia ca nu e bine sa omori insectele doar pentru a forma o colectie. Dupa ce am citit Selborne de White, a inceput sa-mi placa sa observ obiceiurile pasarilor si chiar am luat notite pe tema asta. In simplitatea mea, ma intrebam de ce oare nu se fac toti baietii ornitologi.

Spre sfarsitul scolii, fratele meu a inceput sa fie pasionat de chimie si a construit un adevarat laborator in magazia din gradina, dotat cu un echipament destul de decent, si-mi dadea voie sa-l ajut la majoritatea experimentelor. Fabrica tot felul de gaze si compusi chimici iar eu am inceput sa citesc in amanunt carti de chimie ca de exemplu Chemical Catechism de Henry si Parkes. Ma interesa mult subiectul si lucram pana noaptea tarziu. Aceasta a fost cea mai buna latura a formarii mele scolare. La scoala aflasera ca realizam experimente chimice si cum era ceva nemaiauzit, mi-au pus porecla Gaz. Odata, directorul, doctorul Butler, m-a certat public pentru ca pierdeam vremea cu lucruri inutile...

Cum nu mergeam prea bine la scoala, tatal meu, foarte intelept, m-a retras inainte de vreme si m-a trimis (in octombrie 1825) la Universitatea din Edinburgh impreuna cu fratele meu, unde am stat timp de doi ani.

(va continua)

Ieri 2 octombrie 2009 s-au publicat in revista Science 11 articole care descriu cercetarile cu privire la Ardipithecus ramidus sau “Ardi” - un schelet exceptional de 4,4 milioane de ani descoperit in Etiopia. Mass media s-a grabit sa dea stirea cu mare entuziasm:

"Un schelet vechi de 4,4 milioane de ani, considerat cel mai vechi strămoş al omuluiArdi" Ştiri Antena 3
"Ardi- este cel mai vechi schelet de om descoperit vreodată. este femelă iar scheletul său lansează teoria că, oamenii ar fi început să mergă pentru a căuta ... sex." sursa
"Antropologii americani s-au mai apropiat cu un pas de "veriga lipsă"" sursa

Stirile demonstreaza din pacate ca lumea continua sa se impiedice in concepte ca cel mai vechi stramos, veriga lipsa etc. Ce se stie pana acum despre aceste fosile?

In primul rand, este Ardi un “schelet de om”?
Omul nu are un creier de 350 cm3 si nici degete opozabile la picioare. Deci Ardi nu este "om"; este un hominin mai inrudit cu omul decat cu cimpanzeul.

Este “cel mai vechi stramos al omului”?
Nu si de fapt expresia “cel mai vechi stramos al omului” este lipsita de sens. Chiar daca Ardi este un stramos al omului, acesta la randul sau a avut un stramos si mai vechi si tot asa pana la originea vietii.

Este cel mai vechi hominid?
Nu. Ardi a trait acum 4,4 milioane de ani, dar exista multe fosile de hominizi mult mai vechi: Orroin are intre 5,8 si 6, 1 milioane de ani, Sahelanthropus are in jur de 7 milioane de ani.
Ardi este cel mai vechi si complet schelet fosil de hominin (Hominina) cunoscut pana in prezent - grup care include omul si specii inrudite disparute, dar nu include cimpanzeii nici alti simieni.

Ne apropie Ardi mai mult de “veriga lipsa”?
Termenul “veriga lipsa” este folosit in limbajul comun, dar nu este un termen folosit de oamenii de stiinta. Probabil se refera la stramosul comun al omului si cimpanzeului. Oamenii de stiinta spun ca Ardipithecus este foarte aproape de punctul in care s-au separat pe linie evolutiva stramosii omului si cimpanzeului, deci Ardi furnizeaza informatii despre modul de viata al acestui stramos comun.

Care este importanta acestor fosile?
Daca informatia este corecta, Ardi ne permite sa deducem multe despre stramosii comuni ai omului si cimpanzeului. De exemplu ca pozitia bipeda a aparut intai la un simian arboricol care nu mergea in patru labe pe sol ci avea tendinta sa mearga vertical. Ca cimpanzeii au evoluat mult de cand linia lor evolutiva s-a separat de cea a omului. Si ca cimpanzeul nu este un bun model pentru a studia modul in care se deplasau si traiau stramosii nostri.

...dar nu intotdeauna le raspunde...

...impreuna cu musulmanii, budistii si alti eretici, bineinteles. E amuzant cat de ingrijorat e acest predicator crestinoid de soarta sufletelor ereticilor si ateilor ca Richard Dawkins si Sam Harris care au in general "creierul cat o samanta de mustar".