In aceasta lume haotica si nesupervizata, spunea Epicur, omul poate fi nu numai virtuos dar si fericit. De fapt, nu exista niciun motiv sa nu fim fericiti. Cele trei mari obstacole in calea fericirii sunt frica de moarte, frica de durere si frica de zei.

Moartea, spunea Epicur, nu trebuie sa ne ingrijoreze pentru ca atunci cand suntem vii nu suntem morti iar atunci cand suntem morti nu putem fi constienti de acest lucru.

Moartea, raul cel mai mare, nu-i o problema pentru noi, pentru ca atunci cand suntem, moartea nu este, iar cand moartea este, noi nu suntem”.

Teama de durere este mai mare decat durerea in sine care poate fi indurata. Cat despre zei, Epicur spunea ca e inutil sa ne fie teama de ei pentru ca acestia nu-i acorda omului nicio atentie. El credea ca zeii sunt “entitati-imagini” calme si fericite aflate etern in spatiul cosmic. Ei nu au creat lumea, nici nu sunt furiosi, frustrati sau razbunatori. Nu ne judeca, doar ne servesc ca exemplu.

Spre deosebire de religiile care adora o fiinta sublimand virtutile sale (exemplu crestinismul), Epicureismul admira zeii pentru starea lor de spirit - sunt entitati care au reusit sa rezolve contradictia intre cum se simt si cum vor sa se simta.

Asa ca nu avem nimic de temut: vom muri, si ce daca? Cand vine vremea, se va sfarsi. Durerea exista dar ori nu dureaza mult, ori se poate indura. In cele din urma, nu ne vegheaza nicio ‘fantoma’ gata sa ne pedepsesca daca gresim. Totul e OK, nu ne ramane decat sa ne traim viata cum se cuvine. Sa facem o arta din a aprecia placerea.

Mai tarziu insa, din pacate, detractorii crestini ai Epicureismului au distorsionat notiunea sa despre fericire si placere, identificand-o cu dorinta de a se lasa prada pasiunilor si instinctelor celor mai joase, un fel de sex, droguri si rock and roll, cand in realitate modelul epicureist de fericire consta mai mult in a se aseza la umbra unui smochin si a se bucura de compania prietenilor. Carpe diem.