Stratagema nº 8
Starneste mania adversarului pentru ca furios nu va fi capabil sa-si dea seama de avantajul sau.  Nu-i da dreptate, incurca-l intentionat si adopta o atitudine generala de insolenţa.

Stratagema nº 37
Atunci cand adversarul are dreptate dar din nefericire pentru el alege dovezi gresite pentru a-si sustine punctul de vedere, ne va fi usor sa le respingem si vom face in asa fel incat acest lucru sa para refutarea  problemei principale. In fond, aceasta se reduce la a prezenta un argument ad hominem ca pe unul ad rem. Daca acestuia nu-i vine in minte o idee mai buna, putem sa ne consideram invingatori.  Un exemplu este atunci cand cineva foloseste argumentul ontologic pentru a demonstra existenta lui Dumnezeu, argument foarte usor de respins.  Aceasta este calea pe care deobicei avocatii slabi pierd o buna cauza: vor s-o apere cu ajutorul unei legi nepotrivite si nu se gandesc la cea adecvata. 

A. Schopenhauer

Stiinţa moderna a aparut ca reacţie impotriva aristotelismului , prin triumful filozofiei mecaniciste bazata  pe ipoteza ca toate fenomenele naturale pot fi explicate pe baza mişcarii corpusculilor materiali. Aceasta viziune se cristalizeaza in opera lui Newton cu o consecinta  surprinzatoare: cunoscand pozitia si viteza particulelor unui sistem la un moment dat, valorile sale viitoare si trecute sunt complet determinate si in principiu calculabile.
Teoria lui Newton s-a transformat in sec. 18 intr-un puternic instrument de calcul datorita unor matematicieni excelenti, unul dintre ei fiind Laplace care era si fizician si astronom. Laplace a aplicat acest calcul planetelor creand o disciplina noua – mecanica cereasca – ajungand la concluzia ca absolut tot comportamentul sistemului solar este explicabil si calculabil prin aplicarea matematica a teoriei gravitatiei universale a lui Newton.  Stimulat de propriul succes, in 1814 a facut o extrapolare radicala afirmand:

“...o inteligenţa care ar cunoaste la un moment dat toate fortele care actioneaza in natura impreuna cu pozitia respectiva a elementelor care o alcatuiesc , daca ar fi suficient de mare pentru a supune analizei matematice toate datele, ar putea ingloba intr-o singura formula miscarea celor mai mari corpuri ale universului si cea a celui mai usor atom. Nu ar avea nicio incertitudine si atat viitorul cat si trecutul ar fi prezente inaintea ochilor sai”.  (Laplace, Eseu filosofic despre probabilitati)

In ciuda marilor sale succese, in a doua jumatate a sec. 19 mecanicismul determinist incepe sa se dovedeasca a fi o extrapolare nejustificata bazata pe o viziune prea simplista a lumii. Cu toate astea, continua sa fie paradigma dominanta la sfarsitul sec. 19. Legile fizicii pareau complet cunoscute (mai raman doar detalii, spuneau unii) si lumea continua sa fie reprezentata prin metafora ceasului – un mecanism precis, exact, determinist.  Marea revolutie fata  de paradigma determinista apare odata cu noua ramura a stiintei – mecanica cuantica. O serie de publicatii ale lui  Max Plank si Einstein conduceau la o concluzie surprinzatoare si anti-intuitiva: lumina are o dubla natura, este unda si corpuscul in acelasi timp. Aceasta idee deschide o epoca de efervescenta intelectuala care culmineaza in 1927 cand un grup de fizicieni (Bohr, Heisenberg, Dirac, Schrodinger, DeBroglie) se reunesc intr-o conferinta in care deschid calea unei viziuni complet noi asupra lumii. In cuvintele lui Einstein “un mare voal s-a ridicat si a descoperit o lume complet diferita de fizica clasica”.

O lume noua, plina de surprize. Una din ele este descoperirea ca legile naturii sunt de un tip complet diferit de cel al legilor fizicii clasice: sunt legi probabilistice in sensul ca prezic probabilitati nu certitudini.  Alta este descoperirea (Heisenberg ) unui  principiu care limiteaza cunoasterea realitatii – principiul incertitudinii potrivit caruia este imposibila cunoasterea precisa si simultana  a pozitiei si vitezei unei particule, un electron de exemplu.  Cu aceasta mecanicismul determinist al sec. 19 se prabuseste. Heisenberg spunea: “In afirmatia: daca cunoastem prezentul putem prezice viitorul, este falsa premisa nu concluzia”. Ruptura cu determinismul este atat de radicala incat fizicieni  printre care Einstein - partizan al viziunii clasice a lumii in termeni deterministi -  refuza  s-o accepte.  Respingerea de catre Einstein a unei teorii statistice, cu un hazard obiectiv a ramas in istorie in forma unei fraze celebre: “Nu cred ca Dumnezeu da cu zarul”.  Abandonarea imparatiei demonului lui Laplace era inacceptabila pentru unii oameni de stiinta.
O alta surpriza a mecanicii cuantice este faptul inevitabil de a accepta prezenţa simultana de elemente aparent incompatibile si anti-intuitive. De exemplu e ciudat ca lumina sau un electron sunt unda si corpuscul in acelasi timp. Si totusi, numeroase experimente demonstreaza fara dubiu aceste aspecte care aparent se exclud unul pe altul. Bohr l-a considerat  un  principiu logic si l-a numit principiu de complementarietate. 

Rezultatul este constatarea ca suntem departe de realitate.  Nu e doar insuficient sa acceptam ca lucrurile nu sunt ceea ce par: trebuie sa acceptam ca nu sunt nici ceea ce ar putea sa para ca sunt.  Fizica sec. 20 confirma o idee avansata deja de multi filozofi (Hume, Kant): capacitatea noastra de a intelege lumea este mult mai mica decat se credea in ciuda iluziei continue create de incredibila abilitate  tehnologica.

Este necesar ca azi sa se renunte la doua idei care formau parte in trecut din bagajul conceptual al oamenilor de stiinta: in primul rand aceea ca observam lucrurile in mod obiectiv, separate de restul universului si de observator.  In al doilea rand, nu este posibil sa afirmam ca masura  unei marimi a unui sistem atomic poate descoperi valoarea pe care marimea respectiva o avea inainte de a fi masurata.  Si asta pentru ca masurarea nu ne informeaza despre lucruri in sine ci despre relatia lor cu observatorul.

Din punct de vedere filosofic, disputa intre Einstein si Bohr este o dezbatere intre postura realista  bazata pe convingerea ca exista o lume obiectiva independenta de observator si ca proprietatile sale pot fi cunoscute in mod obiectiv , si postura pozitivista  in care lucrurile exista atunci cand sunt percepute si nu are sens sa vorbim despre ele in afara perceptiei.  Exista si alte pozitii de exemplu cea a realitatii voalate (acoperite cu un voal)  care sustine ca desi realitatea poate fi cunoscuta doar partial, putem spune ceea ce aceasta nu este .  “Realitatea, desi nu este cognoscibila in sensul obisnuit al cuvantului, nu este nici riguros incognoscibila. Este voalata”

Daca vrem sa mentinem metafora universului care functioneaza ca un ceas trebuie sa acceptam ca este un ceas care merge cam prost: uneori o ia inainte, alteori ramane in urma, ba chiar rotile ii pot sari in mod imprevizibil. Adeptii desenului inteligent nu au nicio baza pentru a sustine viziunea universului ordonat si armonios care functioneaza dupa un mecanism perfect si care le sugereaza existenta unui ceasornicar. Mai mult, nici macar nu banuiesc cat de simplista si gresita este aceasta viziune. Pentru a fi coerenta cu stiinta de azi, viziunea actuala a lumii combina necesitatea si determinismul pe perioade limitate de timp cu hazardul  multifaţetic .

Documentar despre viata lui Heidegger si (mai putin din pacate) despre filozofia sa. Heidegger l-a sprijinit activ pe Hitler ceea ce i-a stricat reputatia (dupa al doilea razboi mondial aliatii i-au interzis sa predea timp de 5 ani). Cu toate astea, ideile sale au supravietuit (reabilitat in special cu ajutorul Hannei Arendt) si au influentat gandirea filozofilor secolului 20, in special Sartre, Lacan si Derrida.
Opera sa principala (Sein und Zeit, 1927) a fost dominata de preocuparea sa pentru ontologie - studiul metafizic al existentei insasi.

Blogul “Prin filtrul raţiunii” publica un articol interesant in care se refera la notiunea de agnosticism. In general sunt de acord cu ce scrie, agnosticismul nu este o a treia alternativa (pe langa teism si ateism), pentru ca se refera la alte aspecte ale credintei. In timp ce ateismul si teismul sunt termeni legati de absenta sau prezenta credintei, agnosticismul se refera la imposibilitatea cunoasterii, in cazul religiei a unei fiinte supranaturale. Dar “agnostic” nu indica daca respectiva persoana crede sau nu in acea fiinta. As vrea insa sa ma refer mai pe larg la termenul “teist agnostic” despre care spune in articol:

A spune că ești un teist agnostic înseamnă că crezi în existența divinității, dar consideri că nu există dovezi în acest sens. Un teist gnostic ar fi unul care spune că nu doar crede că există dumnezeu, ci și are dovezi clare în acest sens, el știe că există.

Cred ca trebuie subliniat faptul ca teistul agnostic crede in zeu dar sustine ca natura acestuia nu poate fi cunoscuta. Exista in teologie o intensa dezbatere cu privire la natura lui Dumnezeu. Teistii sunt in general intr-un anumit grad agnostici, cam toti sustin imposibilitatea cunoasterii lui Dumnezeu – acesta e infinit, inefabil, dincolo de capacitatea limitata de cunoastere a mintii umane, etc. In istoria religiilor (mai ales in iudaism) unii au adoptat uneori chiar pozitii extreme. Maimonide de exemplu credea in Dumnezeu dar refuza sa-i puna atribute pozitive pentru ca simplul act de-al caracteriza l-ar banaliza, i-ar distruge “mareţia” si unitatea. In capitolul 50 din Ghidul perplecsilor, spune: "Cei care cred ca Dumnezeu e UNUL si are mai multe atribute, declara Unitatea cu buzele si accepta pluralitatea in gand. Astfel, nu se poate vorbi de Dumnezeu in termeni pozitivi". O astfel de pozitie este desigur irationala pentru ca e absurd sa crezi in ceva pe care nu poti deloc sa-l cunosti, sa-l definesti. Daca nu stii ce este (nu ce nu este), cum poti sa crezi ca exista?

Crestinii (ganditorii crestini) isi dau seama de irationalitatea acestei pozitii si stiu ca singura lor scapare este "evadarea din agnosticism", adica sa arate ca intelectul uman poate la urma urmei sa-l cunoasca intr-un fel sau altul pe Dumnezeul lor. Si au introdus astfel "atributele nelimitate", incercand sa defineasca natura zeului si evitand in acelasi timp limitarea acestuia. Astfel zeul crestinilor este omnipotent, omniscient si tot ce incepe cu omni- . Atributele nelimitate sunt insa principala "contradictie epistemologica a Dumnezeului crestin", si nu se sustin la o analiza critica. Conceptul devine astfel ambiguu, contradictoriu si lipsit de sens.

Pentru o analiza excelenta a atributelor Dumnezeului crestin, recomand cartea lui Nicholas Everitt: The non-existence of God. Cu ani in urma, cand inca mai aveam motivaţia de a participa activ in forumuri, dupa ce am citit cartea, le-am trimis email lui Dawkins si Stenger. Ma mira faptul ca ceea ce Everitt demonstra cu atata claritate pe baze logice in carte, le trecuse aparent neobservat si ma intriga faptul ca nu foloseau aceste argumente in cartile si dezbaterile lor. Dawkins nu mi-a raspuns, Stenger mi-a dat un raspuns lipsit de relevanta. E de inteles, niciunul nu are o formatie in domeniul filozofiei. Cert este ca de la o vreme incoace toti (inclusiv cei doi mentionati) au folosit la un moment dat aceste argumente iar Everitt, inainte foarte putin cunoscut, este invitat azi sa-si exprime opiniile printre ateii “de vaza” ai timpurilor in care traim.


Atheism the case against God. George Smith (pdf)
50 voices of disbelief, why we are atheists (descarca via Atheist Movies) How benevolent is God, N. Everitt
Maimonides' conception of God

Philosophy is a battle against the bewitchment of our intelligence by means of language. — Ludwig Wittgenstein

Ludwig Wittgenstein (1889-1951) a fost unul din filozofii cei mai influenti ai secolului 20 si dupa parerea mea unul dintre cei mai remarcabili indivizi ai speciei. S-a nascut in Viena intr-o familie extrem de instarita a imperiului Austro-Ungar. Tatal lui detinea practic toata industria de fier si otel din Austria. Influentat de tatal sau, a studiat inginerie, mai intai in Berlin si apoi in Manchester. Mai tarziu, framantat de intrebari filozofice, ajungea la Cambridge (1911) ca sa studieze cu Bertrand Russell. Devine rapid favoritul acestuia, “alesul” lui Russell pentru a gasi solutii problemelor nerezolvate ale filozofiei logicii. In 1913 pleaca din Cambridge izolandu-se in Norvegia in speranta ca singuratatea il va ajuta sa se concentreze. Dupa un an de meditatie asupra problemelor logicii, se intoarce la Viena cand incepe primul razboi mondial.

Se inroleaza voluntar in armata austriaca iar spre sfarsitul razboiului este luat prizonier de italieni. Intre timp scrisese pe front Tractatus Logico-Philosophicus, care va fi publicat abia in 1921 (dupa ce fusese respins repetat de diferite edituri probabil pentru ca nicio minte nu era pregatita sa-l inteleaga). Crezand ca in aceasta lucrare rezolvase toate problemele filozofice, renunta la filozofie si devine invatator de scoala rurala. Decide sa traiasca numai din banii pe care ii castiga prin propriile forte si renunta la averea colosala mostenita de la tatal sau. Dupa o scurta perioada ca invatator (deasemeni infructuoasa si mizerabila), in 1926 se face arhitect pentru scurt timp fiind implicat in proiectarea si constructia unei case pentru sora lui Gretl. Aceasta casa inca exista in Kundmanngasse si este un monument de austeritate, caracterizat fiind de rigoare, claritate si precizie (era un admirator al lui Adolf Loos, arhitectul modernist vienez).

In 1929 revine la Cambridge pentru a-si relua activitatea in filozofie, convins de data asta ca Tractatus nu ofera de fapt solutia la toate problemele filozofiei. Din 1929 pana la moartea sa in 1951, Wittgenstein imagineaza o noua metoda de a face filozofie, fara precedent in istoria gandirii. Un mod de a aborda filozofia in care incearca sa ramana fidel ideii din Tractatus ca filozofia nu poate fi o stiinta sau ceva care seamana cu stiinta. Filozofia, spune Wittgenstein, nu este un corp doctrinal, ci o activitate – aceea de a clarifica confuziile datorate “vrajii” limbajului. Acest concept este de fapt contributia sa cea mai importanta si mai radicala in filozofie.




2, 3, 4, 5

Nietzsche, un tânăr genial, a fost numit profesor la Universitatea din Basel la 24 de ani. Viata sa filozofica sfarsea 20 de ani mai tarziu cand a innebunit si putin mai tarziu a murit. Nietzsche a argumentat nu numai ca sistemul crestin de credinta si cult este incorect dar si daunator societatii pentru ca suprima fota motrice a caracterului uman: vointa de a putea. Vroia ca oamenii sa se elibereze de catusele gresitei moralitati crestine si sa devina superoameni – titani liberi. Cu toate astea simtea ca fara Dumnezeu viitorul societatii umane ar putea fi lipsit de sens, amenintat de nihilism. Spera deci ca omul sa inteleaga ca nu exista un scop divin si sa-si construiasca propriile valori. Esenta operei sale, incluzand “Asa a grait Zaratustra” (1883-92), “Dincolo de Bine si Rau” (1886), “Nasterea tragediei” (1872), a fost aceea de a gasi sens si moralitate in absenta lui Dumnezeu.

David Hume a fost un geniu, ideile sale influenteaza si azi gandirea rationala. Gandire despre care spunea ca "desi pare să aiba o libertate nemărginită, vom afla, la o examinare mai amanuntita , că in realitate este destul de limitata..."
Printre altele, Hume este cunoscut pentru interpretarea pe care a dat-o conceptului de cauzalitate. Cauzalitatea, spunea Hume, departe de a fi o conexiune necesara intre evenimente, este doar un obicei al minţii - ceva ce construim în mintea noastră pentru a conecta evenimentele disparate într-un tot unitar. Conectam anumite evenimente intre ele numai pentru ca am experimentat in mod repetat faptul ca atunci cand are loc un anumit eveniment, un alt eveniment particular ii urmeaza.

Teistii sustin ca morala este data de Dumnezeu, cu alte cuvinte, ceva este bun/rau din punct de vedere moral numai si numai pentru ca Dumnezeu spune ca este asa. Un mod de a gandi (mai bine zis un cliseu) foarte frecvent repetat de teisti, impreuna cu corolarul sau - cei care nu cred in Dumnezeu (ateii) nu pot fi morali.

Afirmatia teista se poate interpreta in sensul ca Dumnezeu stipuleaza ce este bun/rau prin porunci divine. O actiune este buna/rea numai pe baza faptului ca el a prescris ce trebuie sa facem si ce nu. Cu alte cuvinte, Dumnezeu a creat morala in mod arbitrar. Aceasta are o serie de consecinte importante. Una este ca Dumnezeu ar fi putut la fel de bine sa aleaga de exemplu tortura ca buna si cinstea ca fiind rea. OK, teistii argumenteaza aici ca asa ceva ar fi imposibil pentru ca Dumnezeu este prin definitie perfect din punct de vedere moral si nu poate sa aleaga raul nici sa condamne binele. Dar asta inseamna ca independent de alegerea sa tortura e rea si ca urmare o fiinta perfecta moral nu o va accepta; adica morala exista intr-un fel independent de Dumnezeu. Pe de alta parte, daca inainte de alegerea sa tortura este neutra moral, pe ce motiv afirma teistii ca e imposibil sa aleaga tortura ca buna? Si apoi, cum poate fi ceva imposibil pentru o fiinta omnipotenta?

Dumnezeu este, spun teistii, perfect din punct de vedere moral. Dar daca moralitatea este definita in termenii alegerii divine arbitrare, a spune ca Dumnezeu este perfect se reduce la o simpla tautologie – la a spune ca Dumnezeu alege ceea ce el alege, teistii ramanand fara un motiv pentru a-l slavi pe Dumnezeu. Faptul ca Dumnezeu a inventat o serie de reguli nu justifica ca trebuie sa le consideram ca moralitate.

Rationamentul de mai sus are la baza dilema lui Eutiphro, dupa numele dialogurilor lui Platon in care apare. Dilema porneste de la intrebarea: Iubesc zeii binele pentru ca sunt buni sau binele e bine pentru ca il iubesc zeii? Raspunzand afirmativ la prima parte a intrebarii acceptam ca exista o sursa morala independenta de preferintele zeilor (si deci ateii ca si teistii pot fi morali independent de credinta in zei, asa cum se constata de altfel in viata de zi cu zi); daca raspundem afirmativ la a doua parte, atunci acceptam ca ceea ce este moral prin decizie divina ar fi putut sa fie imoral si invers; alegerea lor fiind arbitrara nu avem niciun motiv sa-i slavim pentru presupusa lor "perfectiune" morala. Cel mult am asculta de frica lor.

Concluzia este ca nu exista nicio justificare rationala a moralitatii in termeni divini. Teistii nu au niciun motiv sa afirme ca ateii nu pot fi cel putin la fel de morali.

Nu ma omor dupa seriale dar sunt cateva care mi-au placut in mod deosebit. De exemplu “Six feet under” , serialul produs de Alan Ball, pe care l-am revazut recent . Se deosebeste de orice drama familiala prin felul in care abordeaza mortalitatea umana: din perspectiva celor care o au prezenta zilnic – familia Fisher administreaza o intreprindere de servicii funerare in Los Angeles care este in acelasi timp casa in care locuieste – Fisher & Sons.

“...cand esti inconjurat de moarte simti nevoia sa ai experiente de o anumita intensitate care sa aiba rol de contragreutate... “ Alan Balls

Prezenta mortii este o chemare pentru viata. Iti aminteste sa traiesti cat mai intens pentru ca poti muri in orice moment. In 1922 un ziar francez intreba o serie de personalitati de vaza care credeau ca ar fi fost reactia oamenilor daca s-ar fi demonstrat stiintific ca sfarsitul lumii era iminent. Marcel Proust raspundea: “Cred ca viata ni s-ar parea brusc minunata daca am fi sub amenintarea iminenta a mortii. “

Cum spuneau marii filozofi cea mai mare bariera in calea fericirii suntem noi insine cu gandirea noastra gresita. Ori uitam de moarte ori suntem ingroziti de aceasta.

Putini filozofi au avut sentimente pozitive fata de suferinta. Viata inteleptului este asociata traditional cu lupta de a reduce suferinta in orice forma: disperare, ura, dispret, anxietate etc. Cu exceptia lui Nietzsche. Desi le trimitea prietenilor sai cu orice ocazie obisnuitele urari de bine, el stia in adancul inimii sale ceea ce era cu adevarat bun pentru acestia:

“Oamenilor la care tin le doresc suferinta, parasire, boala, maltratari, dispret; le doresc sa cunoasca dispretul de sine insusi, supliciul neincrederii in sine, nefericirea invinsului.”

Nietzsche nu a avut mereu o conceptie la fel de pozitiva despre dificultate. Ideile sale initiale ii apartineau unui filozof pe care-l descoperise la 21 de ani pe vremea cand era student la Universitatea din Leipzig. Intrand intr-o zi din toamna anului 1865 intr-o librarie, a dat din intamplare peste “Lumea ca vointa si reprezentare” , a carui autor murise cu 5 ani in urma intr-un apartament din Frankfurt. Batranul Schopenhauer i-a schimbat din acel moment viata tanarului Nietzsche. Incepe sa traiasca prudent. Intr-o scrisoare adresata mamei sale ii spune ca viata e mizerabila, ca suntem sclavii vietii, cu atat mai mult cu cat ne bucuram mai mult de aceasta.

Schopenhauer spunea ca omul prudent nu cauta placerea, ci evitarea durerii. Cei care cauta fericirea trebuie sa recunoasca in primul rand imposibilitatea plenitudinii sale si necesitatea evitarii suferintei care insoteste aceasta cautare. Omul cel mai fericit este cel care traieste o viata ferita de mari dureri fizice si morale si nu acela care s-a bucurat de cele mai intense placeri.

In 1876 Nietzsche calatoreste prin Italia unde isi schimba radical atitudinea. Petrece cateva luni intr-o casa din Golful Napoli impreuna cu Malwida von Meysenbug – o instarita admiratoare a artelor – si un grup de prieteni. Si in timp ce innota in Mediterana, manca alimente gatite cu ulei de masline in loc de unt, respira aer caldut si-i citea pe Montaigne si Stendhal, Nietzsche si-a modificat treptat filozofia durerii si placerii si odata cu ea conceptia sa despre dificultate.

“Toate aceste mici aspecte: alimentatie, loc, clima, liniste, toata cazuistica egoismului, sunt mult mai importante decat tot ceea ce a fost considerat important pana acum”.

La sfarsitul lui Octombrie 1876, privind soarele desupra Golfului napolitan, Nietzsche se simtea patruns de o noua filozofie a existentei destul de putin schopenhauriana. Simtea ca isi incepuse viata fiind batran si i-au dat lacrimile la gandul ca se salvase in ultimul moment.

Sfatul schopenhaurian de a trai ferit de vicisitudini i se parea acum timorat si fals. Plenitudinea nu se atinge evitand durerea ci recunoscand rolul sau ca un pas inevitabil pe drumul spre mai bine. Plenitudinea se atinge raspunzand cu intelepciune dificultatilor capabile sa ne distruga, nu evitandu-le.

Alain de Botton despre Nietzsche si suferinta:

Pe 2 februarie 1905 se nastea Alisa Zinov'yevna Rosenbaum, care mai tarziu se va numi mai scurt, Ayn Rand, autoarea Obiectivismului. In acest video Rand vorbeste despre credinta in Dumnezeu si religie.

If you assume there’s no afterlife, Stephen Fry says, you’ll likely have a fuller, more interesting life.

Question: What philosophers influenced you?

Stephen Fry: Philosophy is an odd thing. When we use the word in everyday speech you know you sometimes hear it hilariously. They say, “Oh, it’s never good to be late.” “That’s my philosophy.” You think that’s a generous description of that rather dull precept to call it a philosophy, but it’s odd how philosophers generally speaking, at least the ones I’ve read or the ones I you know value, don’t have in that sense a philosophy. There is no particular Socratic or Dimechian or Kantian way to live your life. They don’t offer ethical codes and standards by which to live your life. They don’t offer a philosophy to follow. They just simply raise an enormous number of questions mostly, so in the sense that you put the question is there a philosopher that’s important to me. Well I me I loved really the sort of the Bertrand Russell grand sort of tour of philosophy, the history of philosophy from the pre Socratics as they’re called, Zeno and so on through to Socrates and Plato and Aristotle. I never quite liked Aristotle. I think that’s partly… Although he was obviously a genius and brilliant and he invented logic, so what’s not to like. I think it was his influence on the medieval mind was probably rather pernicious and unfortunate and all those categories and things, but when it opened up with I suppose Spinoza and them, but then Kant and the enlightenment era. Oh and actually Locke. I did like Locke. He was a fine philosopher, but they don’t… I mean what is so great about them is that they just… They’re quite scary when you think of the word philosopher and especially if it’s logic and symbolic logic and it gets onto Hegelian philosophies, incredibly difficult to read I find and you follow it for about… Well it’s like trying to grab a salmon. You know the harder you clutch at it the more it springs, slips out of your hand and whoa, it’s gone and you chase it again and what was that and you feel very stupid, but the… I think the beauty of questioning and simplicity that you get from Kant in particular I think is just amazing because it’s like they say of simple mathematical laws that make fractals, the tiniest little elegant observation about or question about something just spins out these immensely complex things that make you rethink everything. So yes, I think philosophy is a really important dimension, but I think in our age we tend to be rather sloppy about it. We either think Buddhism is philosophy, which you know or some sort of eastern thing about being nice and spiritual and that will do, which it’s fine. I mean you know obviously I believe in kindness and niceness and lots of spiritual things, but the real intellectual rigor and quest of logic is something that I’m afraid takes incredibly hard work and we live in an age in which hard work is if not actively deprecated or denigrated it is run away from or ignored. It’s sort of people frown at you and say, “Well, that’s a bit dull and stupid. Why can’t we just short circuit it and talk about like spirit?” Well yeah, you can say spirit, but if you think that’s philosophy and if you think that’s good enough.

The most important philosophy I think is that even if it isn’t true you must absolutely assume there is no afterlife. You cannot for one second I think, abbragate the responsibility of believing that this is it because if you think you’re going to have an eternity in which you can talk to Mozart and Chopin and Schopenhauer on a cloud and learn stuff and you know really get to grips with knowledge and understanding and so you won’t bother now. I think it’s a terrible, a terrible mistake. It may be that there is an afterlife and I’ll look incredibly stupid, but at least I will have had a crammed pre afterlife, a crammed life, so to me the most important thing is you know as Kipling put it, to fill every 60 seconds with you know what is it? To fill every unforgiving minute with 60 seconds worth of distance run. You know absolutely, so that’s all I’m saying I suppose. Is that there is no point wasting time being lazy, though of course indolence in a divine way, actually has its advantages. Oh, shut up Steve. Okay, next one.

Question: What do you believe?

Stephen Fry: It’s interesting. Atheism comes into rather a bad press and I suppose I’d rather describe myself as a humanist, who human… I don’t believe in God. I don’t believe there is a God. If I were to believe in a god l would believe in gods. I think monotheism is the really ghastly thing. That is the absolutely staggering to me misapprehension. I can perfectly see why anybody might imagine that each thing, each thing that grows, each phenomenon that we… that accompanies us on our journey through life, the sky, the mountains, spirits of nature. I can imagine why man would wish to endow them with an inner something, an inner animus that they would call the god of that thing. I can see that. It’s a beautiful and charming way of looking at it and I can understand the Greek idea that there are these you know these principles of lightening or of war or of wisdom and to embody them, to personify them into a Athena or Aries or whichever god you want makes enormous sense, but to say that there is one only god who made it all and who is… Yeah, that is just… What? Why? Who said? Where? Come on. And I love how when people watch I don’t know, David Attenborough or Discovery Planet type thing you know where you see the absolute phenomenal majesty and complexity and bewildering beauty of nature and you stare at it and then… and somebody next to you goes, “And how can you say there is no God?” “Look at that.” And then five minutes later you’re looking at the lifecycle of a parasitic worm whose job is to bury itself in the eyeball of a little lamb and eat the eyeball from inside while the lamb dies in horrible agony and then you turn to them and say, “Yeah, where is your God now?” You know I mean you got… You can’t just say there is a God because well, the world I beautiful. You have to account for bone cancer in children. You have to account for the fact that almost all animals in the wild live under stress with not enough to eat and will die violent and bloody deaths. There is not any way that you can just choose the nice bits and say that means there is a God and ignore the true fact of what nature is. The wonder of nature must be taken in its totality and it is a wonderful thing. It is absolutely marvelous and the idea that an atheist or a humanist if you want to put it that way, doesn’t marvel and wonder at reality, at the way things are, is nonsensical. The point is we wonder all the way. We don’t just stop and say that which I cannot understand I will call God, which is what mankind has done historically. That’s to say God was absolutely everything a thousand or two thousand years ago because we understood almost nothing about the natural world, so it could all be God and then as we understood more God receded and receded and receded, so suddenly now he is barely anywhere. He is just in those things we don’t understand, which are important, but I think it just is such an insult to humanity and the Greeks got it right. The Greeks understood perfectly that if there were divine beings they are capricious, unkind, malicious mostly, temperamental, envious and mostly deeply unpleasant because that you can say well yes, all right, if there is going to be god or gods then you have to admit that they’re very at the very least capricious. They’re certainly not consistent. They’re certainly not all loving. I mean really it’s just not good enough.

You know if we empower ourselves with responsibility over our actions, responsibility over our destinies and responsibility for directing and maintaining and creating our own ethical and moral frameworks, which is the most important thing really isn’t it because perhaps the greatest insult to humanism is this idea that mankind needs a god in order to have a moral framework. There is a very clear way of demonstrating logically how absurd that is because the warrant for that logical framework, for that moral framework that comes from God is always tested against man’s own morals and it’s a complicated argument, but I mean that’s you know it’s the standard one which is pretty unanswerable, but the idea that we don’t know right from wrong, but we have to take it from words put down in a book two, three, four, five, six thousand years ago and dictated to rather hotheaded neurotic desert tribes is just insulting. It’s just no, I mean you know if there were a God he would want us to be better spirited than to take his word for everything. Wouldn’t he? If he gave us free will would he really want us to say, “No, I have to abide by everything that’s written in this book, all the laws of circumcision and of eating and of… and what to do with menstruating women?” I mean, “I’m going to obey those written down there.” “I won’t think for myself because that’s not required of me.” Come on. It’s just not good enough and you know I have no quarrel with individuals who wish… who are devout and who have faith. I don’t want to mock them. I really don’t, but damned if I’m going to be told by them what to do with my body or damned if I’m going to have the extraordinary battles won by enlightenment over the past 400 years, to have those battles abdicated by a new dark ages. It’s you know. The battle lines must be drawn.

Question: What is religion good for?

Stephen Fry: Music in its time, but I mean that’s a function of history you know. The fact is that composers always write for the power because… or power and money and it so happened that in the period when polyphony all the way through to the classical and early romantic era all the power and the money was with the church, so some great masses and some great choir music and some great oratories were written from obviously the Baroque age being the sort of pinnacle of that, but all the way through to Mozart’s final works and his requiem and Beethoven’s "Missa solemnis" and Mendelssohn and so on. There have been some marvelous religious works and in paintings similarly, but that’s because these were princes. They were princes of the church. They were prince arch bishops who employed Mozart. These were not spiritual beings who inculcated these composers with a sense of the divine that makes the music divine. The glory of Verde’s Requiem or Mozart’s Requiem or Bach’s pieces is that they are fantastic, incredibly human and like all great human’s thing they reach for the infinite. They reach for beauty. A religious person would call that the divine. You could call it the humanist. You could call it anything else, but certainly is that. Religion has been good for that and good for architecture because it is required that enormous… It required enormous buildings for the shepherding of people in, in order to do the services and they spend a lot of money on it and so they are rather glorious buildings. You’ve got to hand them that. Do they make the trains run on time? No, they didn’t do that. That’s about it really. And there are some kind individual people. I mean very kind people who give to the poor and look after the sick and so on, but it’s not necessary and sufficient as a justification for religion because there are plenty of people who are not religious who are also kind to the sick and good to the poor and care about people’s well-being.

Question: Are there religious leaders you admire?

Stephen Fry: Yes, very much so. I mean Trevor Huddleston and Archbishop Tutu from South Africa are two good examples who were both genuine men of their church, or let me see -- Huddleston is dead, but Tutu is still alive -- and who both fought a terrible injustice and used all the authority of their position amongst their believers and but very bravely spoke out and sometimes against the wishes of the church hierarchies. Some liberation theologist who are from, you know, some of them mad Communists, some of them just decent liberals who fought against the hideous doctrines of the Roman Catholic church for example, and there are individual voices who are raised in conscience against the bureaucracy and the dogma and the doctrine of the churches, and you know certainly of course individuals in, you know, Bonheoffer for example in Germany, the Lutheran minister who spoke out against Hitler. There are… Of course there have been good and fine religious people and the Dalai Lama seems rather charming. I don’t know. It’s terrible. I don’t want to come over as some terrible anti-ecclesiastical figure, but.

Iata o poveste adevarata:
Un prizonier intr-un lagar nazist, un baiat de 16 ani, a fost violat de un gardian. Stiind ca orice prizonier care se prezinta dimineata la apel fara boneta este impuscat pe loc, ii fura boneta - odata mort, violul nu mai putea fi descoperit. Prizonierul stia ca singura sansa de a supravietui era sa gaseasca o boneta. Asa ca i-o fura celui care dormea in patul de alaturi. Acesta a fost impuscat in timp ce el a trait si a putut sa-si spuna povestea:

Ofiterul mergea printre randuri …numaram secundele in timp ce el numara prizonierii. Vroiam ca totul sa se termine. Ajunsese la al patrulea rand. Prizonierul fara boneta nu a cerut sa fie iertat. Toti stiam regulile jocului, asasinii si asasinatii deopotriva. Nu era loc pentru cuvinte. Impuscatura a rasunat fara preaviz. Un glonte in creier. Mereu tinteau in spatele craniului. Era razboi. Nu se putea face risipa de munitie. Nu vroiam sa stiu cine era cel ucis. Eram usurat ca traiam.”

Ce spune morala, ce ar fi trebuit sa faca tanarul prizonier? Spune ca viata umana este nepretuita. Ar fi trebuit atunci sa permita sa fie ucis, sau justifica orice ar fi facut ca sa-si salveze viata? Morala ar trebui sa fie universala si categorica. Dar povestea de mai sus arata ca este o conventie pe care ne bazam numai in momente de normalitate.

Celibatar convins, Schopenhauer (1788-1860) si-a trait ultimii ani singur in Frankfurt unde se mutase in 1833 pentru ca orasul avea un ‘dentist indemanatic’,’ nu avea inundatii’ iar ‘cafenelele erau mai bune’. Mizantrop si egoist, avea un simt al pericolului hipertrofiat, ceea ce-l facea sa doarma cu pistoalele incarcate la capul patului si sa nu-i permita niciodata barbierului sa-i apropie briceagul de gat. Desi nu a fost niciodata insurat se pare ca a fost destul de activ sexual. Era un maniac al rutinei - in fiecare zi se scula la 7, scria pana la pranz, canta la flaut jumatate de ora, apoi iesea sa manance, mereu in acelasi loc. Apoi se intorcea acasa, citea pana la ora 4 dupa care iesea la o plimbare de 2 ore care sfarsea mereu cu o vizita la biblioteca unde citea Times-ul. Seara mergea la teatru sau la concert dupa care cina lejer la Englischer Hof. Aceeasi rutina timp de aproape 30 de ani.

Acum un secol Schopenhauer era extrem de influent: Conrad, Proust, Mann, Freud, Nietzsche, Wittgenstein, sunt doar cativa dintre cei profund influentati de filozofia sa. In sec. 20 a fost complet dat uitarii pentru a fi “redescoperit” in timpuri recente. Prima critica adusa umanismului ii apartine lui Scopenhauer care a dispretuit ideile emanciparii universale ce incepusera sa se raspandeasca in Europa la jumatatea sec. 19, la fel cum a dispretuit filozofia oficiala, considerandu-l pe Hegel un simplu apologet al puterii statale. Credea ca filozofia era bazata pe prejudecati crestine si o parte din viata si-a petrecut-o disecand influenta acestor prejudecati in filozofia lui Kant pe care o considera o versiune seculara a Crestinismului.

Schopenhauer nu credea in individualitate. Credem ca suntem separati unii de altii ca indivizi distincti, dar asta e o iluzie, spunea el. Ca si restul animalelor, suntem intruparea Vointei universale - energia care da viata la tot ce exista in lume. A fost primul ganditor important european care s-a declarat deschis si explicit ateu, si primul care cunoscuse si acceptase doctrina centrala a filozofiei orientale indiene (hinduism si budism) - individul liber si constient aflat la baza Crestinismului este o eroare. La aceasta concluzie ajunge independent prin critica filozofiei lui Kant. Acceptand argumentele acestuia (si ale lui Hume) potrivit carora lumea reala nu poate fi cunoscuta, a mers mai departe afirmand ca noi insine apartinem lumii aparentelor (lumea si individul care-o imagineaza sunt maya, constructii fara baza in realitate). Experientele nu ne arata ca suntem liberi sa alegem felul in care traim, ci ca suntem condusi de necesitatile corpului - foame, frica si mai ales sex. Sexul este ‘ultimul scop al aproape oricarui efort uman’.

Schopenhauer credea ca avea raspunsul definitiv la intrebarile metafizice care au framantat filozofia inca de la inceputurile sale. Criticand filozofia lui Kant a oferit o noua viziune a lumii - una in care nu exista individualitate, nu exista pluralitate nici diferente, ci doar forta numita Dorinta. Ne place sa credem ca ne conducem viata pe baza de ratiune, dar ratiunea insasi este servitoarea acestei forte inconstiente. Printre constructiile intelectului aflat in slujba dorintei, cea mai inselatoare, spunea Schopenhauer, este aceea ca suntem fiinte autonome, libere.


Bryan Magee discuta cu Frederick Copleston despre Schopenhauer si filozofia sa.



Vezi tot - 5 parti

Milioane de oameni au sprijinit tribalismul, sclavia, sexismul si rasismul crezand sincer ca aceasta este o atitudine morala. Crestinii si musulmanii au persecutat homosexualii si au oprimat femeile crezand ca asa vrea Dumnezeu si ca astfel vor construi o lume mai buna. N-au construit o lume mai buna, dimpotriva. Pentru a construi o lume mai buna trebuie sa intelegem in primul rand ce inseamna “bun”, “bine”.

E bine sa mintim, sa ucidem? E bine sa raspandim religii ca crestinismul sau islamul? E bine sa avem prejudecati impotriva femeilor sau homosexualilor? Multa lume crede ca stie raspunsul la astfel de intrebari. La fel credeau toti cei care aveau iluzia ca construiau o lume mai buna. A cauta raspunsul in propria noastra constiinta nu este insa calea cea mai corecta, constiinta este doar un produs al culturii in care traim. Cu doua secole in urma constiinta ne-ar fi spus probabil ca e bine sa fii sexist sau rasist. In privinta moralei vrem sa stim adevarul nu teorii care sa ne fie pe plac.

Exista valori morale? Asta este prima intrebare relevanta a meta-eticii. Daca ele nu exista, atunci morala este un mit. Primele sisteme morale care au incercat sa raspunda la aceste intrebari sunt cele religioase. Majoritatea religiilor considera ca valorile morale exista pentru ca ele sunt date de zei. Zeii spun ce-i bine si ce-i rau. E mai probabil ca aceasta morala sa provina nu de la zei (despre a caror existenta nu avem nicio dovada) ci de la triburile antice care ne-au transmis credinta lor in zei. Cum putem avea siguranta ca zeii ne spun ceea ce este cu adevarat moral?

In dialogurile lui Platon numite Euthyphro Socrate il intreaba pe Euthyphro ce este binele. Acesta ii raspune ca binele este ceea ce zeii spun ca este bine. Socrate il intreaba apoi, e bine pentru ca asa spun zeii sau pentru ca e bine? Diferenta este relevanta: daca cineva crede ca ceva e bine pentru ca asa spun zeii atunci accepta o etica autoritara - puterea determina ce-i bine si ce-i rau. Daca pe de alta parte zeii spun ca ceva e bine pentru ca e bine, atunci binele este separat conceptual de religie si poate fi studiat in mod independent de aceasta. De remarcat ca argumentul crestin ca Dumnezeu este bun si de aceea este sursa binelui nu invalideaza punctul de vedere socratic.

Morala religioasa este autoritara si o forma de egoism: motivata de dorinta de recompensa si evitare a pedepselor. Conceptul binelui separat de religie (dilema lui Eutyphro) poate fi studiat pe alte cai. In ce fel?

(Va urma)

Ultimul film al cineastului Alexandru Amenabar (Agora) ilustreaza povestea Hipatiei, frumoasa filozoafa neoplatonista din sec. 4, asasinata de un grup de crestini fanatici in orasul sau natal Alexandria. Este in acelasi timp povestea crestinilor care incetand sa mai fie persecutati, devin persecutori, un aspect mai putin reflectat in filmografie dupa spusele lui Amenabar.

Matematiciana, astronoama, directoarea unei scoli frecventate de pagani si crestini artistocrati laolalta, Hipatia a fost o femeie respectata chiar si de cei care nu-i impartaseau ideile. A fost victima epocii tumultoase pe care a trait-o in care politica se amesteca cu religia si in care inclusiv crestinii care impartaseau diferite credinte se omorau intre ei.

Filmul nu este riguros din punct de vedere istoric, exista un amestec de fictiune si realitate, aceasta din urma fiind reflectata de foarte putine surse istorice existente. 4 surse principale (plus cateva de mai mica importanta) ne vorbesc de Hipatia: Lexiconul Suda, un paragraf din Istoria ecleziastica a lui Socrate Scolasticul, un extras din Cronica lui Ioan - episcopul copt din Nikiu, si scrisorile lui Sinesius din Cirena - un elev al Hipatiei.



Erau timpuri dificile pentru pagani, crestinismul se impunea in Alexandria (aflat in acel moment sub control roman). Hipatia avea multi dusmani crestini. Atitudinea ei a dus la acuzatia de conspiratie impotriva liderului crestin din Alexandria (Chiril). Un grup de fanatici religiosi au folosit motivul pentru a o asasina in mod violent in timp ce se intorcea acasa. Dupa ce i s-au smuls hainele, a fost taiata in bucati iar resturile sale au fost plimbate prin tot orasul in semn de triumf. Sursele directe relateaza intamplarea cu mici diferente. Asa o descrie Socrate Scolasticul:

Cazuse victima invidiei politice care domina acele timpuri. Pentru ca ea se intalnise de multe ori cu Oreste, a fost acuzata in mod calomnios printre crestini ca fiind motivul pentru care acesta nu se reconcilia cu episcopul. Unii dintre ei, care il aveau ca lider pe un maestru numit Petru, au luat-o la goana impinsi de o dorinta salbatica si fanatica, au sarit asupra ei cand ea se intorcea acasa si au dus-o la biserica numita Cezarion, unde au dezbracat-o complet si au omorat-o cu bucati de ceramica. Dupa ce i-au taiat corpul in bucati, i-au dus resturile la Cenarion unde le-au ars.
(Socrate Scolasticul, Istoria ecleziasta)

Din scrisorile lui Sinesius reiese ca Hipatia era foarte interesata si de mecanica si de tehnologia practica. Scrisorile includ proiectele multor instrumente printre care un astrolab plan pentru masurarea pozitiei stelelor, planetelor si a Soarelui. Un aparat pentru distilarea apei, un hidroscop si un hidrometru gradat pentru masurarea greutatii specifice a lichidelor.

Chiril a invins. Opozitia pagana a pierdut teren. Balanta Alexandriei se inclinase in cele din urma in favoarea comunitatii crestine dupa un secol de lupte. Dar paganismul nu a fost anihilat complet si protestul pagan, desi mai putin ferm, a lasat urme si in secolele care au urmat.

Pana nu de mult se credea ca filozofia orientala indiana este in primul rand religioasa si mistica si ca a ocolit in istoria sa materialismul. Astazi este insa foarte acceptat ca in India antica ateismul materialist a fost o forta importanta. Carvaka a fost un filozof materialist care a trait in sec 7 b.C. si a intemeiat scoala filozofica ateista si empirica, rationala si sceptica numita carvaka sau lokaiata care a avut adepti pana in sec 15. Carvaka este una din scolile materialismului timpuriu in filozofia Indiei, care a precedat budismul. Concret, aceasta scoala imbratiseaza o viziune materialista care respinge supranaturalismul, naturalista si sceptica, si critica fata de scrierile religioase hinduse (Veda).

Carvaka ofera o justificare epistemologica a materialismului, adeptii sai accepta perceptia ca unic mijloc de a obtine cunoastere valabila. Respinge existenta destinului, sufletului si a vietii dupa moarte. Neaga autoritatea scripturilor. Scripturile au trei probleme importante: falsitate, auto-contradictie si tautologie. Filozofia carvaka batjocoreste ceremoniile religioase numindu-le inventii ale Brahminilor cu scopul de a obtine beneficii proprii. Considera ca scrierile Veda sunt o minciuna si servesc doar supunerii omului prin frica si ritualuri. Propune sa fie hraniti cei vii si infometati in locul ritualurilor in care se ofera mancare mortilor. La fel ca si celelalte doua scoli heterodoxe - Jainismul si Budismul - critica sistemul de caste si se impotriveste sacrificarii rituale de animale.

Natura este indiferenta fata de bine si rau si nu exista dovezi pentru existenta providentei divine. Placerea si durerea sunt elementele centrale ale vietii. Virtutea si viciul nu sunt absolute, sunt doar conventii sociale. Constiinta este consecinta stucturii materiale a corpului si este o caracteristica a acestuia nu a sufletului care piere odata cu corpul. Carvaka recomanda:

Atata timp cat viata iti apartine, traieste-o cu bucurie;
Nimeni nu poate scapa ochiului scrutator al Mortii.
Dupa ce corpul se transforma in cenusa,
Cum ar mai putea el sa se intoarca?

Reintalnim multe din ideile carvaka in filozofia epicureista. Urmatoarele cuvinte ale lui Epicur ar fi putut fi rostite la fel de bine de un carvaka:

Atunci cand spunem ca placerea este un scop in sine, ne referim la lipsa de durere atat in corp cat si in suflet. La faptul ca este imposibil sa traim o viata fericita fara sa o traim cu noblete si dreptate…O viata fericita nu este data de o succesiune de excese si chefuri nici de desfatarea cu barbatii sau femeile, nici de pranzurile scumpe, ci de calma rationalizare.

Doctrina carvaka a avut adepti activi pana prin sec 15 dar faptul ca in numeroase texte filozofice hinduse exista o intensa activitate care incearca sa combata aceste idei ateiste, demonstreaza ca a fost o doctrina importanta. Asemanarea sa cu ideile umanismului secular actual este izbitoare.
Ateismul nu este o pozitie moderna ci este rezultatul gandirii critice dezvoltate chiar si in momente istorice indepartate.

Ecleziastul este atat de distonant cu restul Bibliei ca teologii s-au mirat de mult cum de a fost inclus in aceasta. Ceea ce ma mira si pe mine de altfel. Si asta pentru profundul sau caracter sceptic desprins atat din filozofia sa cat si din sfaturile de a ne trai cat mai bine viata pe pamant intr-o lume (atentie!) lipsita de dreptate divina, de viata de apoi si de sens. Autorul este Koheleth, “ecleziast” fiind traducerea greaca a numelui, despre care nu stim mai nimic. Autorul susine ca este insusi Solomon, cunoscut ca cel mai intelept om de pe pamant, ceea ce nu poate fi adevarat. Se pare ca a scris in perioada elenistica (intre 250 si 225 BC) si pe alocuri ne aminteste de Epicur. Scribii au modificat textul “indulcindu-l” si chiar adaugand un epilog in care isi retrage unele din concluziile “tari” din textul principal. Oricum, textul ramane destul de ciudat pentru a fi inclus intr-o carte religioasa cum este Biblia.

Koheleth s-a indoit de toate aspectele religiei incepand cu ideea traditionala a dreptatii divine. Cugetarile sale sunt opuse celor expuse in alte parti ale Bibliei in care se sustine ca viata are sens, raul este pedepsit si binele este recompensat. El percepe relatia intre merit si recompensa cereasca ca fiind haotica. Viata este lipsita de sens iar sfarsitul e acelasi pentru toti - intelepti si nu prea, bogati si saraci, buni si rai - moartea. Nu exista recompense nici pedepse dupa moarte, viata este tot ce avem si trebuie sa ne bucuram de ea.

Şi iarăşi am văzut sub soare că izbânda în alergare nu este a celor iuţi şi biruinţa a celor viteji, şi pâinea a celor înţelepţi, nici bogăţia a celor pricepuţi, nici faima pentru cei învăţaţi, căci timpul şi întâmplarea întâmpină pe toţi…
M-am uitat cu luare aminte la toate lucrările care se fac sub soare şi iată: totul este deşertăciune şi vânare de vânt…
Căci toţi au aceeaşi soartă: cel drept ca şi cel păcătos, cel bun ca şi cel rău, cel curat ca şi cel necurat, cel ce aduce jertfă ca şi cel ce nu aduce, cel bun ca şi cel rău, cel ce jură ca şi cel ce cinsteşte jurământul. Este un mare rău în tot ceea ce se face sub soare, căci toţi au aceeaşi soartă şi pe lângă aceasta inima oamenilor este plină de răutate şi nebunia în inima lor dăinuieşte toată viaţa lor şi se duc în acelaşi loc cu cei morţi;
un câine viu este mai de preţ decât un leu mort.

Dar desi viata i se pare lipsita de sens si efemera, Ecleziastul nu este nici deprimat nici in pragul sinuciderii. Sinuciderea nu este raspunsul pentru ca pune capat singurului bun pe care il avem: viata. Refrenul pe care-l repeta constant de-a lungul cartii spune ca desi ne este imposibil sa intelegem lumea si sensul ei, singurul lucru bun pe care putem sa-l facem este sa ne bucuram de viata. Sa ne iubim familia, sa ne facem prieteni, sa facem ceea ce ne aduce placere si bucurie. Sa ne controlam dorintele in functie de posibilitati si nu invers. Nu are rost sa credem ca suntem supravegheati de Dumnezeu, sa ne rugam, sa credem ca exista judecata de apoi. Asemanator filozofiei epicureiste, Eclesiastul ne indeamna sa nu temem zeii, suferinta, nici moartea.

Şi am ridicat în slăvi veselia, căci nu este nimic mai bun pentru om sub soare, decât să mănânce, să bea şi să se veselească.

Eclesiastul spune clar ca Dumnezeu nu recompenseaza binele si nu pedepseste raul. De unde apare atunci suferinta? Nu stie, desi se identifica cu omul cel mai intelept de pe pamant. Refuza sa recurga insa la credinte care dau speranta. Suferinta exista, si doar trebuie sa incercam sa o evitam, sa ne facem viata mai buna unii altora.

Un mesaj surprinzator strecurat in Biblie intre “Cantari” si cantecul lui Solomon. Mesajul unui adevarat liber cugetator care reprezinta probabil un moment de criza in religia iudaica, datorat interactiei intre evrei si lumea elenistica.

Conceptul de Dumnezeu a fost inventat ca idee antitetica a vietii: concentreaza in sine intr-o ingrozitoare unitate, tot ceea ce este nociv, otravitor si defaimator, toata ura impotriva vietii. Conceptul “vietii de dincolo de moarte”, al “adevaratei lumi”, a fost inventat cu scopul de a devaloriza singura lume existenta, pentru a nu lasa realitatii noastre terestre niciun scop, nicio ratiune, nicio misiune. Conceptul de “suflet”, “spirit”, si chiar cel de “suflet mortal”, a fost inventat pentru a dispretui corpul, pentru a-l imbolnavi si a-l face “sfant”, pentru a opune o enorma frivolitate a tot ceea ce merita sa fie luat in serios in viata... In loc de sanatate, s-a predicat salvarea “sufletului”, adica o nebunie circulara care se manifesta in convulsiile penitentei si in isteriile mantuirii. Conceptul de “pacat” a fost inventat impreuna cu acest instrument de tortura care este “liberul arbitru” , pentru a face ca instinctele sa se rataceasca si pentru ca neincrederea in acestea sa devina o a doua natura.” Nietzsche, Ecce hommo.