Karen Dinesen s-a nascut (1885), a trait mare parte din viata si a murit (1962) in Rungstedlund, 25 km la nord de Copenhaga si 10 km la sud de Helsingør. Inca de mica dovedeste talent pentru desen si urmeaza cursuri de arta, dar adevarata si constanta pasiune este cea de povestitoare. Casa, un conac din sec. 16, este azi un muzeu la marginea marii la care se ajunge din Copenhaga dupa o scurta calatorie in tren pana la Rungsted Kyst, urmata de o plimbare pe jos (circa 20 minute) sau in autobuz.

“Eu aveam o ferma in Africa, la poalele dealurilor Ngongului”.

Dar Karen avea si o proprietate in Danemarca, si aici, la casa din Rungstedlund se intorcea dupa 17 ani in Africa Orientala Britanica, actuala Kenya. In 1913 se casatoreste in Mombasa cu baronul suedez Bror von Blixen-Finecke iar in 1916 cumpara o plantatie si creaza Compania de cafea Karen, langa Nairobi. Imprejurarile istorice si climaterice au facut din pacate ca proiectul sa esueze. Dupa divortul din 1918, Karen are o relatie amoroasa cu englezul Denys Finch-Hatton (interpretat de Robert Redford in filmul "Out of Africa" de Sidney Pollack).

In Africa a pictat o serie de portrete care pot fi vazute la Muzeu si a inceput sa scrie prima sa carte “Sapte povestiri gotice”. Revenind la Rungstedlund dupa moartea lui Denys, incepe o intensa activitate literara care castiga in cele din urma aprecierea criticii si a marelui public. Sub pseudonimul Isak Dinesen publica ”Memorii din Africa”. Povestirile sale au fost ecranizate de Orson Wells (“O istorie nemuritoare”) si de Gabriel Axel (“Festinul lui Babette”). Truman Capote o viziteaza in Rungstedlund, dupa care scrie in “Muzica pentru cameleoni” : “era o adevarata seducatoare, o seducatoare prin conversatie. Ah! Ce fascinanta era, asezata in minunata sa casa, intr-un orasel danez la marginea marii...” Cand, In 1954 Hemingway primeste premiul Nobel, autorul american afirma public ca in opinia lui, Karen Blixen ar fi trebuit sa fie castigatoarea.

In Danemarca desfasoara o intensa activitate atat literara ci si radiofonica. Sanatatea sa se inrautateste insa in 1955 datorita unor probleme gastrice care o impiedica sa se alimenteze. In 1962, moare la 77 ani. Ultima sa dorinta a fost sa fie inmormantata sub un fag imens pe proprietatea familiara din Rungstedlund. Mormantul, simplu, lipsit de orice simbologie religioasa, se afla la cateva sute de metri de casa la capatul unei carari umbroase ce serpuieste pe langa gradina cu flori mentinuta asa cum era pe cand traia Karen. Buchetele vesele decoreaza toata casa dand senzatia ca locatara poate aparea dintr-un moment in altul. Strabatand camerele descoperi dragostea lui Karen pentru Africa. Se spune ca in fiecare noapte inainte de a se culca, deschidea usa dinspre sud a casei si privea cateva momente in departare, spre Africa. In salon pastra desenele si planul fermei de la poalele colinelor din Ngnong. Tot aici se mai afla inca mobilele care au calatorit cu ea in Africa si cufarul din Zanzibar pe care i l-a daruit servitorul sau somalez Farah, scuturi si lanci africane.

Cele 16 hectare de teren care inconjura casa sunt de o mare frumusete, cu gradini , paduri si apa, un sanctuar al pasarilor asa cum si-a dorit Karen sa fie. Ca orice muzeu danez, casa are un mic magazin si o cafenea considerata dintre cele cu ambianta cea mai placuta din Danemarca.



Festinul lui Babette

„Biblioteca se apara singura, e de nepatruns precum adevarul pe care il gazduieste, amagitoare precum minciunile pe care le pastreaza. Labirint al mintii, ea este deopotriva un labirint pamantesc. Poti sa intri, dar nu poti sa mai iesi.” (Umberto Eco, Numele trandafirului)

Calitatea unui model educativ se masoara prin capacitatea sa de a forma o societate cu un nivel decent de cultura, gandire critica si stima pentru cunoastere. Educatia este cel mai bun vaccin impotriva pseudostiintei, a gandirii magice, ineptiei si coruptiei. In acest sens cel mai bun exemplu este modelul finlandez.

Cu 40 de ani in urma educatia a devenit in Finlanda principalul camp de bataie pentru care s-a alocat un procent important din PIB (6% pe langa cel alocat cercetarii). Cu alte cuvinte, finlandezii au decis ceea ce nu au facut multe alte tari – sa acorde educatiei o prioritate absoluta. Incepand cu anii 1960 autoritatile politice au vazut educatia ca fiind cheia pentru supravietuire si prosperitate intr-o lume din ce in ce mai competitiva. Pe parcusul ultimelor 4 decenii toate guvernele au avut ca obiectiv cresterea economica , educatia fiind motorul principal (studiile arata ca educatia justifica 25% din cresterea economica a Finlandei). Ei considera ca “investitiile in oameni sunt cele mai bune investitii” iar asta presupune stimularea investitiei in educatie si cercetare. Tarja Halonen, presedinta Finlandei, spunea:

Orice persoana trebuie sa primeasca educatia necesara pentru a se forma pe masura capacitatii sale. Nu este suficient ca o societate sa aiba o elita de persoane capabile. Toata populatia trebuie sa aiba posibilitatea de a se forma pe parcursul intregii sale vieti. “

Finlandezii au un sistem educativ excelent. Scoli frumoase, cadre didactice formate in universitati de prestigiu, manuale bine scrise si atractive. Profesorii sunt respectati pentru pregatirea lor excelenta si pentru ca trec prin procese de selectie extrem de riguroase – numai 10% din 5000 de solicitanti sunt acceptati anual in facultatile de educatie finlandeze. Fiind foarte competenti profesorii au un grad considerabil de independenta in clasa si pot aplica metodele pedagogice pe care le considera adecvate. Sunt motivati si deschisi pentru idei noi, dornici sa se implice in proiectele de dezvoltare scolara.


Rezultateale acestei politici sunt evidente: Finlanda o tara cu numai 5 milioane de locuitori si practic fara resurse naturale, acoperita de zapada si gheata mai tot anul, este azi o societate civilizata si dezvoltata care investeste in cercetare si dezvoltare mai mult ca Marea Britanie si SUA, lider in biotehnologie si telecomunicatii.

Care este diferenta intre un popor educat si unul needucat? Un popor educat are criterii pentru a-si alege conducatori onesti si competenti (si pentru ca acestia exista), nu permite coruptia nici incompetenta, stie sa identifice demagogia. Poporul needucat este prizonierul demagogiei, a iluziilor, incompetentei si coruptiei. Va fi mereu manipulat de lideri setosi de putere lipsiti de scrupule care folosesc puterea in propriul lor interes. Isi va risipi resursele traind de cele mai multe ori la un nivel economic sub potentialul uman si al resurselor naturale.

“Tea time” este considerat in general un obicei pur britanic. Pe de alta parte lumea se gandeste la vaci atunci cand aude termenul “frizian”. Dar “tea time” impreuna cu “frizian” reprezinta o traditie mai putin cunoscuta in afara Germaniei unde bautorii de cafea considera “tea” practic sinonim cu “frizian”.

In Frizia Orientala (Ostfriesland) lumea iti raspunde la salut cu: Moin Moin! Gradinile sunt decorate cu ceainice in locul obisnuitilor pitici de gradina, ceea ce transmite importanta ceaiului in aceasta regiune germana.




La ora ceaiului (Teetied) lumea se strange in Fresentstuuv (salonul in stil frizian) in jurul mesei minunat decorate cu vesela de portelan, lingurite de argint si prajiturele de tot felul.



Ceaiul in general negru (din Assam) se bea cu smantana lichida si bucati de zahar "candel" (Kluntjes).


Conform traditiei intai se toarna ceaiul apoi se pune zaharul. Smantana se toarna cu o lingurita de argint speciala lasand sa se prelinga de pe marginea cestii. Astfel se duce mai intati la fund pentru ca apoi sa urce la suprafata ca un nor de spuma. Ceaiul nu se amesteca (ar fi erezie!), numai asa te poti bucura de “trinitatea gustativa”: amareala ceaiului, prospetimea smantanii si dulceata zaharului.



Regula pentru adevaratii gurmanzi este 1,5-2 g de ceai pe ceasca (cantitati care pot fi masurate si cumparate cu precizie in magazinele specializate). Ceainicul trebuie sa fie de portelan sau sticla, in niciun caz metalic. Timpul de asteptare depinde de efectul dorit: 3 minute pentru un efect stimulant, peste 5 minute pentru un efect calmant!

“Wait and see and slowly sip the tea”este o expresie frecventa in Frizia Orientala si descrie un mod de viata in care linistea si confortul sunt valori foarte apreciate in aceasta regiune, mai ales cand afara vremea e urata. Adica mai tot timpul anului.




Ostfriesische Teekultur
East Frisia
Flickr - Eating out

Ai auzit de Uncyclopedia? Este o adevarata comoara atunci cand Wiki nu mai poate fi de ajutor. Exista chiar si o versiune romaneasca, Neciclopedia. Cauta orice cuvant si te vei convinge. De exemplu, strainii pot in sfarsit sa inteleaga acceptia unor cuvinte din "slangul" romanesc:

Muie

successful people are called muisti [muyshti] (muie-performers) in [[Romania]].

The former dictator of Romania, Ceausescu / Nea Nicu / Nea Nae / Ceasca / Pif was considered the leading muist in the country. Worldwide, the name is attributable to personalities like George Bush and Bill Gates.

Famous Quotes

"Muie! Ti-am spus!" - Traian Basescu a.k.a. "Base", refering to A. Nastase (a.k.a. Bombonel), 12.12.2004 after winning second round in Romanian 2004 Presidential Elections.

"... Da-mi place ca ma distrez si ma exprim, sa-i dau la muie lu' Voiculescu!..." - Gigi Becali a.k.a. "Jiji", in an telephonic interview at Antena 1.

"Sa-ti trag la muie!" - Parazitii

"m.U.E." - Constantin Irimia, inspector for european integration, prefecture of Vaslui.

Sau pot invata cum sa compuna o manea in cateva secunde (click ca sa maresti):

Niţchidorf, adica satul lui Nitzky, contele Cristoph von Nitzky. Satul banatean in care s-a nascut Herta Muller, satul care figureaza doar pe hartile detaliate si pe care ea l-a facut cunoscut intr-o zi in toata lumea. Totusi Herta este necunoscuta azi in Niţchidorf. Majoritatea nemtilor au plecat lasand in urma case bine construite cu ziduri “ca cetatile”. Sunt locuite azi de romani veniti din toata tara, alungati de saracie. Stau in ele cu chirie, platind sapte lei pe luna la primarie. Toate sunt asa cum le-au lasat fostii proprietari: clanta de la usa, podeaua de lemn, soba de teracota, noii locatari nu au adaugat un cui. Unii nici nu stiau ce-i ala parchet, l-au pus pe foc si si-au intins direct pe pamant ţoalele.

Altadata satul era locuit in majoritate de nemti. Au ramas azi doar noua. Stiu cine este Herta Muller dar nu vor s-auda de ea. Sunt suparati pentru felul in care i-a descris in prima sa carte - "Ţinuturile joase" - care a marcat ruptura intre ea si sateni. Moş Josef are 79 de ani. El n-o acuza prea tare pe Herta. E mandru ca din satul lor s-a ridicat o scriitoare care sa ia un premiu atat de important. Si spune el, asta nu se va mai intampla sute de ani incolo, fiindca nemtii au plecat si Niţchidorful nu mai e cel de altadata - satul unor colonisti care au venit cu invatatorul dupa ei si intai si-ntai au ridicat o scoala.

NOI VREM CEVA!
Câteva femei se învârtesc de două zile pe uliţele pietruite, mai largi decât cele mai largi bulevarde din Capitală, pândesc când trece vreun străin şi-l întreabă dacă e de la Nobel, dacă a adus vreun ban, ceva, să le dea şi lor, sătenilor din Niţchidorf, ori poate nişte ajutoare, haine, alimente, nu contează, dar să le dea. Străinii nu-s decât ziarişti veniţi să vadă cu ochii lor satul care nu apare decât pe unele hărţi mai detaliate, dar s-a aprins deodată ca un beculeţ pe harta literară a lumii, şi nu au nimic de dat din partea Hertei, ceea ce le dezamăgeşte pe femeile ieşite la noroc în uliţă şi le face să mai ia câte o gură de rachiu, de supărare.

Emilia Hornea, o femeie de vreo 60 de ani, bea de două zile cu vecinele. Stau toate la fântână, în drum, şi-i tot laudă pe nemţi, care uite ce case au făcut, ce străzi, ce fântâni, şcoală, biserică, iar acum a ieşit dintre ei şi o femeie care a câştigat un milion de euro. De la ei, din Niţchidorf, judeţul Timiş. Un milion. Herta şi nu ştiu mai cum, cică scrie în cărţi. A zis la televizor.

"Uite ce casă am eu de la nemţi, se laudă Emilia Hornea, bătând cu pumnul în pereţii groşi, ca de cetate. Nu mai există pe lume oameni ca nemţii". Îi dau şi lacrimile când vorbeşte de nemţii din Niţchidorf pe care deodată toată lumea îi iubeşte, iar ea mai mult decât toţi la un loc. Emilia Hornea a venit prin '80 dintr-un sat din Moldova, alungată de sărăcie, a intrat în casa unor şvabi fugiţi în Germania şi de atunci stă acolo cu chirie, plăteşte şapte lei pe lună la primărie. "Ba nu, şapte leci cincizeci", o corectează băiatul ei cel mare. Clanţa de la poartă, fotografia cu biserica din sat, obloanele de le ferestre, podeaua de lemn, soba de teracotă, toate sunt aşa cum le-au lăsat foştii proprietari când şi-au luat lumea în cap, Emilia şi cu bărbatul ei n-au adăugat un cui. Doar grădina nu mai e ca pe vremuri plină de flori şi de legume, ci acoperită de o încâlceală de iarbă uscată şi spini.


LA CE E BUN UN NOBEL
Asemenea familiei Hornea sunt sute de familii venite din 32 de judeţe ca să ocupe casele lăsate goale de exodul nemţilor. Mulţi nici n-au ştiut la ce bine au nimerit, nici nu ştiau ce e acela parchet, l-au pus pe foc şi au întins direct pe pământ ţoalele aduse de ei. În satul altădată locuit numai de nemţi, dacă nu punem la socoteală câteva familii de români, maghiari şi evrei, acum mai sunt doar nouă nemţi.

Spre deosebire de veneticii care au umplut satul, nemţii rămaşi ştiu toţi cine e Herta Müller. Dar nimeni nu vorbeşte de bine despre consăteanca lor şi nici nu aşteaptă nimic de la ea.

Dintre toţi nemţii, numai Anton Kraus încearcă să obţină, indirect şi insistent, un beneficiu cât de mărunt din faima bruscă a Hertei Müller. El e un fost ceasornicar căzut acum într-o nesfârşită beţie, trăieşte dintr-un neînsemnat ajutor de la bugetul local. Premiul Nobel al Hertei îi aduce, de câteva zile, porţia zilnică de bere, că altceva nu bea. "Am fost coleg cu Herta Müller", le şopteşte el străinilor, care nu pot fi altceva decât ziarişti. Le cere să-l plimbe cu maşina lor prin sat ca sa îl vadă oamenii în compania unor domni. Să-l ducă acasă, să-i care apă. Apoi, după prima sticlă de bere, mărturiseşte că nu a fost chiar coleg-coleg, adică el era cu patru ani mai mare decât Herta şi nu prea s-au întâlnit pe coridoarele şcolii. Mai spune că era o fată deşteaptă şi că îi plăcea literatura. Pentru încă o bere sau două mai poate adăuga că Herta avea anumite ciudăţenii, cum au îndeobşte artiştii, şi că merită Premiul Nobel. Asta e tot, dar alţii nici atât nu ştiu. De citit vreo carte de-a ei, n-a citit. Şi de văzut nu a mai văzut-o de vreo 40 de ani, de când Herta a plecat din sat, la liceu. Ea stătea în Timişoara şi nimeni nu îşi mai aminteşte să o fi văzut prin sat. Şi ar face bine să nici nu vină pe acolo, fiindcă nu ar fi deloc bine primită, cel puţin nemţii ei n-o văd cu ochi buni.

Jurnalul.ro

Herta Muller. O femeie care, in ciuda sensibilitatii si vulnerabilitatii sale, a stiut sa infrunte cu curaj si demnitate realitatea in care s-a nascut. E greu sa nu te intrebi care ar fi fost destinul Romaniei daca un numar suficient de alti cetateni ai tarii s-ar fi comportat ca ea. Dar astazi Herta Muller “nu prea place” in Romania. Nu, pentru ca ea reprezinta ceea ce majoritatea romanilor nu sunt si nu au fost. Literatura, spiritul si povestea vietii lui Muller este o oglinda morala pe cat de curata pe atat de incomoda in care multi isi (re)vad jalnicul lor spirit malformat, oportunist si dispus la orice compromis sau tradare care i-a condus toata viata. Literatura Hertei Muller este valoroasa ca forma de manifestare libera a spiritului intr-o epoca in care dictatura comunista ii anihila pe toti cei care alegeau sa gandeasca cu propriul cap.

Herta a suferit in Romania tortura, teroarea si angoasa totalitarismului. Dupa ce a emigrat in Germania in 1987, a aflat ca pana si prietena ei cea mai buna colabora cu Securitatea. In Romania nu este placuta pentru ca continua sa denunte coruptia, lipsa democratiei adevarate. Romanilor nu le place sa li se spuna ca nu au avut o revolutie adevarata, ca noua securitate a statului este doar o prelungire a celei anterioare. Prefera sa se complaca intr-o stare de “amnezie colectiva” in privinta trecutului si traiectoriei personale a fiecaruia din membrii societatii in timpul comunismului. Si asta pentru ca astazi mecanismele "succesului", ale "descurcatului" in viata al fiilor privatizati si "credinciosi" sunt aceleasi care le-au fost utile parintilor turnatori comunisti si "atei".

„Corupţia e peste tot, iar asta se întâmplă pentru că fosta nomenclatură, precum şi celelalte părţi ale aparatului de stat de atunci, şi-au împărţit ţara. Acum totul este privat, dar exact în acest fel. Ei se cunosc între ei şi se deservesc reciproc. Funcţionează atât de bine acest sistem, încât nici nu-mi pot imagina cum şi prin ce s-ar putea schimba această stare de fapt. Iar situaţia este atât de stabilă, încât pare una firească. Românii nu vor să audă asta. De altfel, românii nu vor să audă nici că nu a existat nicio revoluţie” declara Herta Muller in Sueddeutsche Zeitung.

Singura sa arma in fata vicisitudinilor este cuvantul, iar tot ce a scris are legatura cu ceea ce a trait timp de 30 de ani sub dictatura. Dictatura este tema centrala a cartilor sale desi nu scrie direct despre persecutia politica ci despre distrugerea sistematica a relatiilor dintre oameni, despre climatul de suspiciune reciproca intr-un stat totalitar. Muller denunta o situatie politica dar nu in mod agresiv. Literatura este pentru ea modul de a-si exorciza amintirile dureroase si sentimentul de a fi o straina in propria tara.

“Sa traiesti in Romania de dimineata pana seara se putea suporta numai cu ideea ca e o stare provizorie din care vom putea iesi intr-o zi”
“Nu-i suportam pe ceilalti, nu ne suportam pe noi insine si nici ceilalti nu ne suportau” spune fetita din Niederungen.
“Vreau sa plec din acest satuc in care toate pietrele au ochi” spune Muller in 'Tot ce am il port cu mine'.
“Cand am ajuns in Germania nu am simtit ca am ajuns intr-o patrie. Traiesc aici dar asta nu este casa mea pentru ca nu provin de aici. Si nici acolo de unde vin nu am casa mea pentru ca nu faceam parte din acea lume. Compatriotii mei m-au exclus, m-au “excomulgat” dupa aparitia primei mele carti. Am plecat prea tarziu, deja ma maltratasera mult.”

Dupa prabusirea dictaturii ceausiste, m-as fi asteptat ca literatura romana sa fie dominata de publicatii inspirate din suferintele cauzate de regimul totalitar. Nu a fost asa, cu putine exceptii. Comitetul Nobel a premiat-o pe Herta Muller pentru iscusinta cu care a abordat gravele probleme politice ale totalitarismului din Romania intr-o proza alegorica si poetica. Si pentru ca are ceva de spus. Putini stiau cine este Herta Muller pana la anuntarea premiului. Ma bucura insa ca din acest moment lumea va afla, isi va aminti. Un premiu dat unei talentate apatride, impotriva uitarii.

Michael Shermer povesteste in Skepticblog despre aventura sa in “frumoasa tara a vampirului Dracula” si a “sugatorului de suflete” Ceausescu. Considera Romania o tara de oameni “exceptional de prietenosi” in care toata lumea vorbeste bine engleza. I-a placut Clujul (pe care el il pronunta Kloog) si mai putin Bucurestiul care i s-a parut prea plin de masini. L-a impresionat cat de mult se fumeaza in Romania fiind intampinat pretutindeni de mirosul acru de fum din aer. Cel mai negativ a fost impresionat de influenta religiei in stiinta si educatie si de marele procent de indivizi (99,99%) care se declara ortodocsi. Hmm, nu a avut suficient timp sa-si dea seama ca romanii sunt oportunisti si asa cum azi majoritatea se declara credinciosi in ortodoxie, la fel se declarau in regimul anterior credinciosi in “zborul spre comunism si societatea multilateral dezvoltata”.

Asa am aflat ca Shermer a fost invitat in Romania de Gheorghe Stratan, fizician si istoric al stiintei de la Universitatea Babes-Bolyai din Cluj, cel care a tradus in romaneste carti semnate de Shermer, Dawkins, Dennett, Mayr si Sagan. In Bucuresti a fost invitat sa dea o conferinta de catre Asociatia Umanista din Romania. Doi dintre organizatori "cu nume romane" - Ovidiu si Remus - l-au acompaniat in plimbarile prin oras ocazie cu care a vizitat Casa Poporului si a gustat berea Ursus si sarmalele in foi de vitza.
In fine, se pare ca "aventura" i-a placut.

Despre tribul Piraha pierdut in inima Amazonului brazilian, pe malul raului Maici, am mai scris. Daniel Everett a stat cu ei peste 30 de ani, le-a invatat limba, le-a descifrat cultura si obiceiurile. In urma acestei incredibile experiente, a publicat cartea “Don’t sleep, there are snakes”. Prin anii ’70 Daniel lua contact pentru prima data cu aceasta cultura azi in pericol de disparitie, ca trimis al agentiei misionare SIL (Summer Institute of Linguistics) cu scopul de a evangheliza tribul indigen. Interesant este faptul ca nici un piraha nu s-a convertit vreodata desi misionarii incearca de secole. Nici Daniel nu a reusit cu toate ca le-a tradus Noul Testament in limba piraha. Mai mult, dupa ce a trait zeci de ani printre ei, a devenit ateu.

Piraha sunt un caz special in multe privinte. Nu au nici un mit al creatiei, nu cred in zei si nu au ritualuri nici macar pentru inmormantarea mortilor. Sunt foarte refractari la ceea ce le este impus din afara. Cu toatea astea e foarte posibil sa fie oamenii cei mai fericiti. Rad mai tot timpul si nu cunosc grija. Spre deosebire de alte triburi, nu se zbat intre dorinta de a-si mentine cultura intacta si cea de a obtine bunuri din lumea exterioara. Pentru ei nu exista asemenea conflicte. Nu au conceptul de pacat nici de mantuire. Problemele psihologice intalnite frecvent in lumea numita civilizata cum sunt depresia, anxietatea, oboseala cronica, atacuri de panica, sunt inexistente printre piraha. Si asta nu pentru ca nu ar fi supusi constant la presiuni externe; e drept ca plata datoriilor si declaratia fiscala nu se afla printre preocuparile lor zilnice. In schimb, trebuie sa faca fata la o multime de amenintari: malarie, boli infectioase, animale, insecte, violenta culturilor din jur, etc.




Referitor la “Sa n-adormi, sunt serpi”, spunea cineva ca probabil Daniel nu i-a convertit pe piraha pentru ca nu avea o credinta suficient de puternica. Asta-mi aminteste de toti misionarii care au convertit cu forta, chiar cu pretul vietii, triburile indigene din America. Asta inseamna sa crezi suficient de tare? Oricum cine citeste cartea poate afla ca Daniel facea parte dintr-un grup de misionari care evita convertirea prin predici si botez. Ei cred ca cel mai eficient mod de a evangheliza indigenii este traducerea Noului Testament in limba lor. Din NT pe oamenii piraha i-a distrat doar episodul taierii capului lui Ioan Botezatorul. Dupa care, i-au spus clar lui Daniel: “Nu-l vrem pe Isus”.

Aceeasi persoana spunea ca o explicatie a ne-convertirii lor este ca piraha nu sunt suficient de “profunzi” pentru a asimila religia crestina. Piraha nu sunt prosti, au doar alte valori, alte repere decat restul oamenilor. Ca sa fie “salvati”, oamenii trebuie sa se simta “pierduti”. Daca nu simt ca le lipseste cel putin un lucru in viata lor, e putin probabil ca cineva sa imbratiseze alte credinte mai ales in privinta salvarii si a lui Dumnezeu. Daniel Everett a realizat ca piraha nu se simt pierduti, deci nu au nevoie sa fie salvati. Piraha traiesc pe principiul experientei imediate, daca nu ai trait direct ceea ce le relatezi, povestile tale sunt irelevante. Acest lucru ii face impermeabili la efortul misionar bazat pe ceva care s-a intamplat in trecutul indepartat la care niciunul din cei care le povestesc nu a fost martor direct. Nevoia oamenilor piraha de dovezi directe determina respingerea oricarui mit al creatiei, a oricarei povestiri despre trecut. Intamplator aceasta atitudine a rezonat cu cea a lui Daniel: pe langa misionar are pregatire stiintifica. Astfel a realizat ca nu are dovezile cerute de piraha pentru a crede ceea ce el le cerea sa creada, ci doar suport subiectiv, sentimente. In felul acesta a inceput sa se indoiasca de propria sa credinta pana cand in cele din urma a devenit ateu.




Piraha si-au construit cultura in jurul a ceea ce este util pentru supravietuire. Nu cred in rai nici in iad nici in alte concepte abstracte pentru care sa merite sa-ti dai viata. Mi se par extrem de interesanti pentru ca ne ofera sansa sa intelegem ca e posibila o viata fericita fara religie. Nu-si bat capul sa afle “adevarul absolut”. Pentru ei adevarul este sa prinzi peste, sa vanezi, sa razi cu copiii, sa mori de malarie. Au descoperit utilitatea de a trai in prezent, de a se concentra in lucrurile imeditate, necesare supravietuirii, eliminand in acest fel o mare cantitate de preocupari care framanta mintile oamenilor occidentali. Pentru asta multi antropologi au sugerat ca sunt primitivi.

La urma urmei e bine sa ne intrebam: ce este oare mai “primitiv”, sa privim universul cu frica si cu credinta falsa ca-l intelegem sau sa ne bucuram de viata asa cum este, recunoscand inutilitatea cautarii Adevarului Ultim sau a lui Dumnezeu? Oricare ar fi raspunsul, Piraha sunt un trib de oameni neobisnuit de fericiti. Dupa spusele lui Daniel Everett: “sunt mai fericiti si mai adaptati mediului lor decat orice crestin sau persoana de oricare alta religie pe care am cunoscut-o vreodata”.

Fotografii via The New Yorker

Daniel Everett, profesor de lingvistica la Universitatea din Illinois, isi incepea prin anii ’70 activitatea ca misionar in Amazonul brazilian, cu scopul de a converti membri tribului Pirahã la Crestinism. Dupa ce a stat peste 30 de ani cu ei, le-a invatat limba si le-a cunoscut cultura, Daniel a realizat ca nu au nevoie de Isus, asa cum nu au nevoie de nici o alta credinta, de numere, ritualuri, conceptul de Dumnezeu, mituri ale creatiei sau povesti despre ce s-a intamplat in trecut. In schimb, Daniel a suferit el insusi o drastica schimbare - a devenit ateu.

Tribul Piraha se afla in nordul Braziliei si are azi in jur de 350 de membri; este unul din putinele triburi de vanatori-culegatori ramase in Amazon. Desi au luat contact cu civilizatia occidentala inca din 1714 in mod remarcabil acest fapt nu a dus la o schimbare in obiceiurile lor. Din cate afirma Everett, traiesc in perfecta armonie si sunt fericiti. Rad din orice - rad de propriile necazuri: cand coliba cuiva este luata pe sus de furtuna, locuitorii sai sunt cei care rad cel mai tare; rad atunci cand prind peste si rad atunci cand nu prind; rad cand sant satui si rad cand sunt flamanzi. Limba lor nu include expresii de convenienta sociala ca ‘multumesc’, ‘imi pare rau’, etc. Oricarei fapte bune i se raspunde cu o fapta buna sau cu un cadou. In loc de urarea ‘Noapte buna’ ei spun: ‘Sa n-adormi, sunt serpi’ - o aluzie utila care reaminteste cu buna intentie faptul ca in jungla exista pericole care cer atentie permanenta.

Intr-o zi oamenii piraha i-au spus lui Daniel:

“Stim ca ti-ai lasat familia si tara ca sa traiesti aici cu noi. Stim ca faci asta pentru a ne vorbi de Isus. Vrei sa traim ca americanii. Dar noi nu vrem sa traim ca americanii. Noua ne place sa bem. Ne place sa avem mai mult de o femeie. Nu-l vrem pe Isus. Ne place de tine. Poti sa stai cu noi. Dar nu vrem sa mai auzim nimic despre Isus. Bine?”

Misionarii incercau de altfel fara succes sa-i converteasca de peste doua secole. Nici un piraha nu s-a convertit vreodata in intreaga lor istorie. Nici Daniel nu a reusit, nici dupa ce le-a tradus Noul Testament in limba piraha. Daniel scrie in cartea sa “Don't sleep, there are snakes", despre nostalgia serilor in care statea de vorba la o cafea cu membri tribului. Uneori vorbeau despre Isus si despre Dumnezeu: ‘Hei, Dan, cum arata Isus: e tuciuriu ca noi sau alb ca tine?’ Cand le raspundea ca nu l-a vazut de fapt niciodata pe Isus, pentru ca a trait cu mult timp in urma, ca are doar cuvintele sale, se mirau cum e posibil sa ai cuvintele cuiva, fara sa-l fi vazut sau auzit vreodata. Nu ii interesa un personaj pe care Dan nu-l vazuse niciodata. Si asta pentru ca ei cred numai ceea ce poate fi dovedit. Dovezile sunt extrem de importante pentru ei; in limba piraha, 3 sufixe adaugate la sfarsitul verbelor explica modul in care s-au obtinut dovezile asupra faptului despre care se vorbeste; fiecare verb include sursa dovezilor: ai vazut, ai auzit sau ai dedus din dovezile disponibile (exemplu: cand spun X a pescuit, pot spune ‘am vazut ca a pescuit’, ‘am auzit ca a pescuit’ sau ‘deduc ca a pescuit’)

In cele din urma Daniel a realizat ca misiunea sa nu-si avea rostul. Ajunsese acolo ca sa-i invete pe acesti oameni despre Isus, sa le dea sansa de a alege bucuria si credinta in locul disperarii si a fricii. Sa aleaga Raiul si nu Iadul. Si a inteles ca acesti oameni nu se simteau pierduti, deci nu aveau nevoie sa fie salvati. Admiratia sa pentru oamenii piraha, fericirea lor, calitatea vietii lor interioare, viziunea utilitara a vietii si felul in care l-au respins pe Isus si Noul Testament, l-au determinat pe Daniel sa se indoiasca de propria sa credinta. Cultura piraha este construita in jurul a ceea ce este util pentru supravietuire. Pentru ei, religia crestina este superstitie si nu-si are locul in cultura lor. Daniel insusi a inceput sa vada religia din ce in ce mai mult ca o superstitie, pana cand in cele din urma a respins complet credinta in supranatural, devenind ateu. Consecintele crizei sale au fost nefaste: practic si-a pierdut familia care nu a acceptat de-convertirea sa.

De la tribul Piraha Daniel a invatat o lectie extrem de utila: ca exista demnitate si profunda satisfactie in a te infrunta vietii si mortii fara ideea reconfortanta a Raiului si fara teama Iadului. A invatat ca timp de multi ani a crezut in ceva lipsit de orice justificare. Si pentru aceasta lectie, le este indatorat pe viata.

Spre surprinderea mea am aflat ca Iran are una din cele mai active comunitati de bloggers din lume. Si asta in pofida faptului ca guvernul se lauda ca blocheaza milioane de websites. In Republica Islamica exista un adevarat razboi on-line: guvernul lupta sa controleze internetul si bloggerii se zbat sa le fenteze filtrele. Cine cauta va gasi pagini iraniene care trateaza orice subiect posibil: de la politca, arta si pana la contacte on-line. Iranienii sunt fascinati de restul lumii si sunt incantati sa contacteze cu strainii. Pentru tinerii educati si manati de curiozitate intr-o tara dominata de asediu mintal, internetul a devenit calea principala de comunicare. Atata timp cat li se interzice sa cante la chitara in public (instrumentul diavolului), sa cante in limba engleza, iar femeile nu au voie sa cante ‘solo’, toate aceste activitati se desfasoara ‘underground’ online.

In ultima vreme insa parlamentul a inceput sa ia in considerare emiterea unei legi care sa impuna pedeapsa capitala bloggerilor care promoveaza "coruptia, prostitutia si apostazia". Bloggerii au inceput sa fie arestati. Este cazul lui Omid Mirsayafi, un blogger de 29 de ani care a fost condamnat la 30 de luni inchisoare pentru ca l-a insultat pe Ayatollahul Ali Khamenei si pe alti lideri teocrati ai tarii. Campania Internationala pentru Drepturile Omului in Iran a declarat ca Mirsayafi a decedat miercurea trecuta in inchisoarea Evin. Avocatul sau a fost informat de functionarii inchisorii ca acesta s-a sinucis. Intr-o teocratie ca Iranul curajul de a-ti exprima liber opiniile poate costa viata.

Vezi si Rezultatele cenzurarii blogului meu persan

Manualul de Biologie – "Maiestrie si stralucire divina in biosfera" care a starnit pe buna dreptate animozitate in randurile celor care inca isi mai doresc ca Romania sa fie o tara cu adevarat democratica, este un auxiliar didactic adica o carte folosita de profesori ca material ajutator pentru clasa a IX-a, semnat de profesoara de biologie Maria Popa dar si de o gramada de teologi drept care abunda in referiri la Dumnezeu si la creatie:

Cunoştinţele de biologie te vor ajuta să vezi, să auzi, să afirmi că fiecare celulă, fiecare frunză, fiecare insectă sau oricare organism strigă prin limbajul complexităţii: “Dumnezeu m-a creat!”. (…)Numele Dumnezeului nostru se doreşte a fi proslăvit prin acest manual.”

Manualul a fost aprobat in 2002 de MECI cu precizarea de a fi folosit numai de liceele cu profil teologic. In prima etapa asa s-a si intamplat, dar apoi nu s-a mai tinut cont de precizare.
Este clar ca acest manual nu are ce cauta in scolile obisnuite atat pentru continutul sau ne-stiintific cat si pentru statutul sau ilegal - desi pe el scrie: “Avizat de MECI cu nr. 71817”, nu are aprobarea legala a Ministerului Educatiei pentru a fi folosit in scolile obisnuite.

Ministra Ecaterina Andronescu recunoaste insa ca pe piata romaneasca exista foarte multe manuale sau alte auxiliare neavizate de MECI si care sunt totusi folosite in scoli, fara ca Ministerul sa poata face mare lucru. Nu inteleg cum Ministerul nu poate face “mare lucru” in acest sens, de ce mai exista atunci o asemenea institutie care se declara impotenta chiar in cadrul activitatii pe care e destinata s-o controleze? Maine-poimaine vom afla ca elevii invata "stiinta" direct din Vechiul Testament fara ca Ministerul Educatiei sa poata face "mare lucru". Oricum, am incercat sa cumpar manualul on-line si se pare ca deja nu mai este disponibil la vanzare. Sa vedem pentru cat timp.

Fragmente din respectivul manual luate din pagina Asociatiei Umaniste din Romania:

„1. evoluţionismul este fondat nu în ştiinţă, ci într-o credinţă filosofică numită naturalism
2. convingerea că o masă mare de evidenţe verificabile suportă evoluţionismul nu este decât o iluzie.
3. evoluţionismul în sine este o religie. (...)”

Pag. 9:
„Departe deci de a fi neutră, mass-media este de cele mai multe ori exponentul principal – din umbră – al teoriei evoluţioniste. Celebre canale de televiziune, cum ar fi „Discovery Channel” şi „Animal Planet”, prestigioase reviste de ştiinţe ale naturii cum ar fi „Nature” sau „National Geographic”, au devenit instrumente de bază pentru propagarea evouţionismului. Atunci când copiii petrec ore în şir în faţa acestor canale de televiziune, conştientul şi subconştientul lor este bombardat de informaţiile şi terminologia evoluţionistă, pe care cu timpul mintea lor în formare le va asimila ca adevăruri. S-ar părea că toată lumea uită că evoluţionismul nu este cu nimic mai mult decât o simplă teorie. O teorie doar, părerea unor indivizi dintre care cel mai cunoscut este Charles Darwin, care a avut ca scop principal, înlocuirea conceptului biblic creştin al Creaţiei Divine.”

Pag. 11:
„Facem observaţia că la ora actuală disciplinele şcolare nu sunt... fundamentate suficient pe o spiritualitate care să fie în consens cu credinţa creştină. Dimpotrivă, se pot identifica numeroase seturi informaţionale disjuncte, rupte, în contrasens cu valorile religioase (vezi anumite teme din manualele de biologie, geografie, fizică etc).”

Pag. 32:
La capitolul „Virusurile” este scris:
„Fereşte-te de viroze prin:
(...)
- trăirea conform valorilor morale divine: comportament, atitudini, motivaţii etc. Izvorâte din legile şi poruncile divine”.
Apoi, într-un chenar intitulat „Exprimă-ţi convingerile”:
Vizavi de textul alăturat:
Este un moment potrivit să mulţumim Creatorului pentru sistemul de apărare (limfocite etc.) cu care ne-a înzestrat organismul?
Are legătură transmiterea virusului HIV cu păcatul?”. Această întrebare are şi o notă de subsol: „păcatul = sfidarea lui Dumnezeu prin călcarea poruncilor divine.”

Pag. 33:
Într-un chenar initulat „Motiv de meditaţie” este scris că: „Dumnezeu în dragostea şi mila Lui călăuzeşte omul pentru prevenirea virozelor prin:
- împlinirea regulilor exprimate prin Legile Lui
- o viaţă echilibrată şi sănătoasă
- descoperirea unor vaccinuri (antigripal, antihepatic, antipoliomelitic etc).”
Într-un alt chenar „Studiu şi meditaţie” este pusă întrebarea „Pe vremea când Iisus Hristos a fost pe pământ existau viroze? În zilele noastre El mai poate vindeca oamenii de asemenea boli care sunt din ce în ce mai ameninţătoare? Ce ai învăţat tu la ora de religie?”

Pag. 55:
La capitolul Regnul Plante (Plantae):
„Varietatea, armonia, frumuseţea florilor şi utilitatea plantelor constituie motive importante pentru a le îndrăgi şi studia.
Plantele au fost create în ziua a treia a săptămânii de creaţie, conform afirmaţiilor scripturale, toate în aceeaşi zi, indiferent de complexitatea lor.
Stabilitatea genetică (numărul şi structura cromozomilor) a speciilor, planul unitar de structură a plantelor, unicitatea unor caractere, relaţia dintre structură şi funcţie, dintre organism şi mediu, extraordinara lor utilitate, sunt constatări ştiinţifice, care argumentează faptul că plantele au fost create de o fiinţă inteligentă.”

Pag. 56:
„Ce s-ar întâmpla cu cantitatea de oxigen din atmosferă în urma respiraţiei fiinşelor, dacă oxigenul n-ar fi readus în atmosferă prin procesul de fotosinteză? Iată din nou dovada purtării de grijă a Creatorului faţă de creaţia Sa, nu numai în ce priveşte hrănirea organismelor ci şi asigurarea oxigenului pentru respiraţie”.

Pag. 60:
„Atitudini!
Dumnezeu îşi păstrează creaţia în aşa fel încât ea continuă să funcţioneze aşa cum a plănuit El – principiul conservării.
Fii un ispravnic credincios al creaţiei nealterate! (...)”
„Motiv de meditaţie...
Dumnezeu poate fi cunoscut într-o anumită măsură de toţi căutătorii sinceri în ceea ce se numeşte revelaţia generală în natură, istorie şi conştiinţă. Studiul încrengăturii Spermatofita poate fi pentru tine o revelaţie generală (naturală).
Lasa-l pe Dumnezeu să ţi se descopere în acest mod!”

Pag. 63:
„Exprimă-ţi convingerile!
Evoluţioniştii afirmă mai multe ipoteze privind originea angiospermelor. Creştinii privesc şi de această dată crearea angiospermelor, ca o lucrare „măreaţă şi iscusită” a Logosului Creator, bine conturată, cu implicaţii „cosmice” în viaţa cotidiană a omului. Tu ce părere ai?”



Manual de clasa a IXa sustine ca Dumnezeu a creat biologia

Sau: cine nu are carte poate avea parte...in Romania.

Nu gasesc cuvinte pentru a exprima oroarea pe care mi-o provoaca vizionarea programelor de televiziune romanesti. Desi am decis sa nu le mai vad, azi dimineata am deschis intamplator televizorul si pe ProTV se emitea programul “Parte de carte”, emisiune prezentata de C. Tabara. Mi-am spus, hai sa-i dau o sansa…

De la bun inceput insa domnul Tabara m-a uimit prin faptul ca s-a scuzat timp de vreo 3 minute pentru ca emisiunea coincide cu Sfanta Liturghie! Ca si cum viata ar trebui sa inceteze odata cu inceperea liturghiei, orice alta activitate simultana fiind un sacrilegiu.

“Parte de carte” are pretentia de a fi un program cultural in care se prezinta carti si se comenteaza aspecte ale vietii culturale romanesti. De data asta domnul Tabara prezenta cartea lui Gerald Messadie “Istoria generala a Diavolului” publicata de Editura Humanitas.

Invitatii emisiunii erau preotul Constantin Necula (“normal ca atunci cand vorbim despe diavol sa invitam un cleric”) si “profesorul universitar”, “colonel si psihanalist” Tudorel Butoi, “parintele poligrafului in Romania”. Cum e de asteptat, parintele Necula combate tare impotriva cartii si a autorului, pe care il eticheteaza din start ca “relativist” si apoi il dispretuieste in diferite feluri de pe solide pozitii ortodoxe. Departe de a fi vocea rationalitatii si a naturalismului pragmatic asa cum ne-am astepta de la o dezbatere echilibrata, “profesorul” Butoi da un recital de servilism pro-popesc, completand afirmatiile preotului cu “critici” la adresa superficialitatii lucrarii autorului francez, care “a lasat teologia ortodoxa intr-o zona marginala”. “In ortodoxie diavolul are un rol bine definit” spune dumnealui. Si adauga “macar sa fi lasat sa se citeasca printre randuri…A scris superficial iar noi trebuie sa analizam lucrearea cu profunzimea necesara”. Sa vedem…

Gerald Messadie propune in lucrarea sa urmatorul mod de abordare a temei diavolului (din pagina Editurii Humanitas):

Asadar, exista Diavolul cu adevarat? Nu este cumva o fantasma colectiva, "tapul ispasitor" primordial, pe seama caruia sunt puse toate pasiunile si pornirile condamnabile ale omului insusi?
De la zeii mitologiilor greaca si romana, trecand prin demonii arhaici ai insulelor izolate din Oceania, de pilda, si ajungand pana la Raul absolut, fabricat si modelat continuu de unele religii actuale, Gerald Messadie abordeaza antropologic, sociologic si din perspectiva istoriei mentalitatilor geneza Diavolului si acea nevoie a omului de a-si nega responsabilitatea propriilor alegeri, de a-si declina vina si, in ultima instanta, de a se lasa patruns de groaza. Fiindca, spune Messadie, "omului ii place sa-i fie frica".

Nu am citit cartea, dar nu-mi este greu sa deduc de ce nu a placut ilustrilor invitati. Nu abordeaza tema diavolului pe placul lor, ca pe un demon cu existenta reala si indubitabila caruia i se poate face fata numai prin credinta in Dumnezeu. Ii nemultumeste ca autorul pune in dubiu arhicunoscuta, mincinoasa si pernicioasa idee potrivit careia numai credinciosul se poate comporta moral si numai el merita deci credibilitate si respect social.

Nu pot sa redau ineptiile insirate de cei doi, cert este ca manifestau la unison aceeasi atitudine ostila, la un moment dat aveam senzatia ca il considera pe Messadie un dusman periculos. “Una din marile gafe ale autorului” decreteaza preotul Necula “este ca se distanteaza de teologie”. Si adauga cu aplomb ca “valoarea stiintifica (a lucrarii) este aproape de zero”. E interesant de stiut cat cunoaste “preasfintia sa” despre metoda stiintifica.

La randul lui, parintele (poligrafului in Romania) Butoi sustine ca a vazut ani de-a randul oameni cu manifestari diabolice. Ca raul se afla in patrimoniul Diavolului. ‘Ce poate fi mai diavolesc?’ intreaba retoric in timp ce relateaza o anecdota in care o femeie o ucide pe alta pentru a-i fura butelia. “Profesorul” Butoi da o serie intreaga de amanunte cutremuratoare ale cazului, pentru ca in final sa traga triumfal concluzia ca faptele descrise sunt dovada de netagaduit a existentei Diavolului. Iar preotul adauga: “cea mai mare minciuna este ca Diavolul nu exista”.

Ma intreb la sfarsitul acestei diatribe daca cei doi invitati au citit macar cartea. Am indoielile mele. Emisiunea si invitatii sai mi-au demonstrat inca odata ca Romania se scufunda inexorabil in mocirla obscurantista. Si aceasta alunecare in intuneric nu e marcata de strigate de alerta ale vreunui grup de intelectuali, ci de un fel de mormaiala cacofonica si plina de autosuficienta a unor “lideri de opinie” care proclama singurele ‘valori’ demne de raspandit: ostilitatea fata de stiinta sau cultura laica si fata de gandirea critica, si dau exemplu de internalizare a dogmelor religioase ca gandire unica. Un amalgam nefast de popi cu vocatie de ayatolahi, balbaiti cu pretentii de critici literari, inculti care intr-o buna dimineata s-au trezit ca sunt figuri mas-media, “profesori universitari” care abia articuleaza o fraza coerenta, sunt azi instanta suprema de la care romanul emuleaza dispretul pentru valorile umaniste non-religioase, pentru curiozitatea intelectuala, pentru gandirea independenta si critica. Daca omenirea ar vorbi o singura limba, ai putea crede ca esti in Iran. Sa fie intr-un ceas bun.

Un video care prezinta istoria conceptului de diavol pana in zilele noastre: