Cand spre sfarsitul bolii sale Kafka nu mai putea suporta durerea, i-a amintit prietenului sau, doctorul Klopstock, promisiunea pe care i-o facuse de a-i injecta o doza mortala de morfina. Cum in ultimul moment medicul avea indoieli, Kafka i-a spus: “Omoara-ma, altfel vei fi un asasin”.

Exista dreptul inalienabil de a muri fara suferinta, cel putin pentru ca cruzimea agoniei prelungite pe care de multe ori ne-o pregateste destinul, sa nu distruga fericirea traita de-a lungul anilor. Pentru ca daca in ceasul mortii ti-e sete e ca si cum ti-ar fi fost sete toata viata. Daca in ceasul mortii suntem plini de resentimente, tot trecutul ni se umple de resentimente in ultima clipa; in schimb daca lasam aceasta lume in pace, fara durere, armonia finala poate regenera o existenta teribila si dezordonata.

Resentimentul provine din convingerea neindeplinirii viselor din tinerete, a lipsei de recunoastere a propriilor merite, a ideii ca vina o au mereu ceilalti. Acest sentiment de frustrare poate fi simtit de o natiune, un guvern, un politician, un artist, un scriitor sau oricare individ, iar cine il are devine deobicei o fiinta periculoasa. Din resentimente se hranesc razboaiele si inaltele tradari. Dreptul de a muri fara suferinta este complementar dreptului la fericire.

Sa ne umplem de placeri, sa cautam succesul intreprinderilor si trumful in viata sau sa avem intelepciunea de a ne resemna atunci cand dorintele nu ni se indeplinesc, pentru ca numai asa putem pleca linistiti, dizolvandu-ne in neant fara probleme. O moarte impacata poate inalta in cele din urma o viata mizerabila. Kafka a observat cu inteligenta absurditatea si inutilitatea durerii finale: prelungirea agoniei este adevarata crima.


(Dupa eseul cu acelasi titlu al scriitorului Manuel Vicent)

Scrisori din Infern

In eseul “Ori de cate ori sunt pe punctul de a publica o carte” (Who is Mark Twain?), Mark Twain dezvaluie secretul increderii cu care isi publica cartile. Totul depinde de arta de a alege corect publicul si de a interpreta reactiile acestuia. Iata un fragment al cartii citit de John Lithgow cu o excelenta animatie de Flash Rosenberg.





Ori de cate ori sunt pe punctul de a publica o carte, simt o dorinta nestapanita sa aflu cum va fi primita de public. Sigur, pot afla asta asteptand sa se publice criticile. Stiu insa dinainte care va fi verdictul publicului general pentru ca am o metoda simpla si sigura de a afla acest lucru. Daca te intereseaza, este urmatoarea: intotdeauna citesc manuscrisul unui cerc de prieteni compus din:

1. femeie si barbat lipsiti de simtul umorului
2. femeie si barbat cu un simt moderat al umorului
3. femeie si barbat cu un prodigios simt al umorului
4. o persona foarte practica
5. o persoana sentimentala
6. persoana care are morala si un tzel
7. o persoana foarte critica - cautator innascut de erori
8. entuziast - o persoana care se bucura de aproape orice
9. persoana atenta la ceilalti, care aplauda si condamna in functie de opinia majoritatii
10. vreo 6 baieti si fete isteti, la intamplare
11. persoana careia ii place argoul
12. persoana care-l detesta
13. persoana cu o minte echilibrata si impartiala
14. unul care adoarme usor

Toti acestia reprezinta destul de bine publicul general. Verdictul lor prezice corect verdictul publicului. Toate opiniile lor sunt valoroase pentru mine, dar omul de care depind cel mai mult, cel pe care-l ascult cu cea mai mare atentie si cel care-mi influenteaza cel mai mult decizia de a publica sau de a arunca in foc o carte, este omul care adoarme usor. Daca adoarme in 15 minute, arunc cartea in foc; daca il tine treaz trei sferturi de ora, o public. Si o public cu mare incredere. Pentru ca intentia cartilor mele este sa distreze. Asezandu-l comod pe sofa si cronometrandu-l pot sa spun destul de sigur care va fi succesul pe care-l voi avea. Verdictul sau mi-a ars cateva carti - cinci ca sa fiu mai exact.

“Nu trebuie sa ne ingrijoreze ca renuntarea la religie va conduce la declin moral. Multi oameni lipsiti de credinta religioasa traiesc vieti exemplare din punct de vedere moral (eu de exemplu) si desi religia a inspirat uneori standarde etice admirabile, de multe alte ori a fost cauza celor mai ingrozitoare crime. Oricum, credinta intr-un creator omnipotent si omniscient nu are implicatii morale per se - inca trebuie sa decidem daca este drept sa ii urmam poruncile. …Tinerii care au explodat avioanele in cladirile din SUA sau cei care au explodat bombe in multimea de oameni din Londra si Madrid sau Tel Aviv …chiar daca credeau ca indeplineau poruncile lui Dumnezeu, faceau rau ascultandu-le”

Citat din Without God, un eseu excelent scris de Steven Weinberg, despre conflictul stiinta - religie

N-am crezut niciodata in specificul national, in "sentimentul romanesc al fiintei", in tot ceea ce filozofii culturii si psihologii maselor ne-au atribuit ca sa ne distinga de alte popoare. Nu cred ca suntem mai ospitalieri decat altii, mai harnici sau mai hoti. Nu-mi pare nici bine, nici rau ca sunt roman. Uneori regret ca nu m-am nascut elvetian, dar imediat imi aduc aminte ca as fi putut sa ma nasc ugandez. Suntem si noi, romanii, undeva "la mijloc de rau si bun", cum scria Ion Barbu, un neam sub soare, nici prea-prea, nici foarte-foarte.

Daca n-am luat nici un premiu Nobel, in schimb am inventat stiloul. Daca zidul ni s-a prabusit peste noapte, ne-am apucat, cuminti, a doua zi sa-l ridicam la loc, si tot e ceva. Am fi putut, in definitiv, sa-l lasam in plata Domnului de zid si sa ne caram cu totii in alta parte...

Cu toate astea, exista ceva specific romanesc, ceva atat de adanc in firea noastra, a celor care traim azi pe acest plai de dor, incat m-as hazarda sa spun ca este insasi esenta "romanismului" in acest moment istoric. Este cercul vicios al isteriei provocate de stres si al stresului provocat de isterie. Dati-mi voie sa fiu, in continuare, mai explicit.

Daca traiesti numai in Romania, e posibil sa nu-ti dai seama ca e ceva in neregula cu lumea din jur. Ai culoarea mediului si te misti o data cu el. Esti una cu toti ceilalti. Dar daca te intorci, dupa o vreme indelungata in tara, e cu neputinta sa nu fii izbit de cat de anormala e umanitatea de aici. De cat de chinuiti sunt oamenii si de cat de rai devin din cauza asta. Nu se poate sa nu fii uluit de faptul, de pilda, ca una dintre cele mai raspandite strategii de supravietuire e mitocania agresiva. In orice tara civilizata oamenii incearca sa-si menajeze nervii cat se poate de mult. Sunt prevenitori unii fata de altii in forme duse aproape pana la caricatura. Si-au dezvoltat zambete sociale si ritualuri de contact care sa elimine, practic, posibilitatea oricaror conflicte. Cand cineva te contrazice, ii zambesti si spui: "We agree to disagree" ("am cazut de acord ca nu suntem de acord"). Cand cineva te calca pe picior, te grabesti sa-ti ceri tu scuze. O ipocrizie blanda si surazatoare te intampina peste tot, ca un balsam care alina toate ranile si satisface toate susceptibilitatile. Aceasta ipocrizie poarta numele de politete si e esentiala pentru fluidizarea substantei sociale.

Romanul nu este asa pentru ca nu poate fi, obiectiv, asa. Pentru ca la noi, daca esti bun, esti calcat in picioare. Sa ne imaginam o tanara care devine vanzatoare. Isi iubeste meseria si isi propune sa fie cat mai draguta si mai serviabila cu clientii. Zambetul profesional, acel zambet care vinde marfa, i se va sterge insa curand de pe fata dupa ce vreo cinci-sase insi ii vor tranti cate-o badaranie sau vor incepe sa urle la ea ca nebunii, chiar din prima zi de lucru. Sunt toate sansele ca dupa o luna de zile zambetul sa-i dispara complet, iar dupa un an sa avem vanzatoarea noastra standard, acra si scarbita, care te repede de nu te vezi. Badaranii de care-am vorbit nu sunt nici ei badarani din nastere. Si ei sunt bieti oameni la care s-a urlat si care-au fost umiliti de cand se stiu. Au devenit scarbosi pentru ca au simtit pe pielea lor ca nu tine sa fii dragut cu ceilalti. Pentru ca, la toate ghiseele, au rezolvat numai urland. Pentru ca doar fiind mitocani au avansat social, calcand peste cei blanzi. In armata, soldatii sunt extrem de chinuiti "in perioada" de sergentii lor. Cand ajung ei insisi sergenti, ii chinuiesc pe noii recruti si mai abitir.

Si tot asa, in toate straturile sociale si la toate nivelurile, romanii isi sunt propriii calai si propriile victime intr-o societate profund alienata psihic, o societate isterica. Cred ca asta ne distinge, ca romani, in lume, la ora actuala: tensiunea continua la nivelul vietii cotidiene. Starea continua de explozie, care ne provoaca ulcere si atacuri cerebrale.

Conflictul generalizat al fiecaruia cu fiecare. Nu vreau sa spun prin asta ca suntem fundamental rai. Fireste, ne-au impins spre asta saracia si lipsa de orizont, carentele de educatie, perplexitatea maselor taranesti dezradacinate si aduse in ghetourile marilor orase. Pot fi si alte explicatii obiective. Dar e inca ceva, mai subtil, mai intunecat in tot acest chimism social. Inraiti de lumea in mijlocul careia traim, cu timpul incepe sa ne placa sa fim rai. Sadismul nostru rabufneste atunci in insulta si obscenitate. Incepem sa ne mandrim cu grobianismul nostru si,exhibitionisti ai moralei, ne dezbracam voluptuos de caracter in aplauzele excitate ale publicului. Curand, devenim la fel de cinici, la fel de incapabili de a distinge binele de rau ca tarfele, securistii si noii imbogatiti. Ascensiunea (sau doar supravietuirea) noastra sociala e marele premiu castigat cu pretul mitocaniei noastre. Iar cercul acestei nevroze nationale nu ar putea fi spart decat printr-o lunga terapie care, ca orice demers psihanalitic, ar fi lunga, scumpa si cu un rezultat incert. Nu cred ca ne-o putem permite deocamdata.

Mircea Cartarescu

Timpul nu exista. Timpul sunt lucrurile care ni se-ntampla, de aceea trece atat de repede atunci cand nu ni se mai intampla nimic. Dupa Craciun, intr-o zi ne dam seama ca peretele din fata este mai mult timp luminat de lumina aurie a dupa-amiezei si fara sa stim cand, a venit primavara. Fara stirea noastra, in unele campii infloresc ciresii si in vitrinele orasului sunt alte manechine. Intr-o dimineata luminoasa in drum spre lucru poate vom simti sangele incalzindu-se brusc la vederea unui trup tanar pe care hainele se muleaza perfect, si intr-o dupa-amiaza cu miros de fan ars ne vom da seama ca la piata deja se vand cirese si piersici. Fara sa stim cum si de ce, e vara.
Ne trezim inconjurati de copii in timp ce varam salteaua de aer si chaise-longurile in port-bagaj pentru a indeplini ritualul uitarii de sefi si colegi de munca, dar marele ambuteiaj de la intoarcere ne indica ca vacanta s-a terminat, ramanandu-ne doar amintirea plajii insorite pe care nu o mai putem deosebi de cea din anul anterior. Bronzul pielii va dura o luna si intr-o dupa-amiaza ne vom da seama ca peretele din fata se intuneca mai repede. Reapar anunturile comerciale , sunetul primelor colinde si din nou e Craciunul.

Monotonia face ca zilele sa alunece cu o viteza incredibila, fara urma. Iernile copilariei, verile adolescentei erau lungi si intense pentru ca fiecare zi era plina de senzatii noi cu care ne deschideam drumul in sus, impotriva timpului. Sub forma fricii sau aventurii, viata incepea din nou in fiecare zi cand ne dadeam jos din pat. Nu exista alta forma cunoscuta de a face ca timpul sa treaca incet decat aceea de a trai la orice varsta noi pasiuni, experiente stimulante, schimbari de ultima ora in rutina zilnica. Nu putem sa ne dorim nimic mai tare in noul an decat tresariri fericite, alarmari minunate, vise imposibile, dorinte inconfesabile, otravuri nu chiar mortale, tot ceea ce face ca obisnuinta sa nu ne transforme in sclavi ai unei vieti anodine. Sa ni se-ntample lucruri noi, ca atunci cand eram copii.


Manuel Vicent