Scrisori din Infern
Author: Oenoanda
•18:45

Ramon Sampedro s-a nascut pe 5 ianuarie 1943 intr-un mic sat din provincia spaniolă La Coruna. La 22 ani s-a îmbarcat ca mecanic pe un vas norvegian. Aşa a strabatut 49 porturi din toata lumea, experienţā care a format parte din amintirile sale cele mai frumoase. Pe 23 august 1968 a alunecat in mare de pe o stanca. In cadere si-a fracturat a saptea vertebra cervicala . A trait 30 de ani tetraplegic visand la eliberarea prin moarte. Cererea sa legala a ajuns pana la Tribunalul de Drepturi Umane din Strasburg fara sa prospere. Ramon a luptat pe toate caile, inclusiv prin mijloacele mass-media, pentru o moarte demna. In 1998, in secret si probabil asistat de cineva, si-a obtinut in cele din urma scopul.

“Scrisori din Infern” este marturia cutremuratoare a unui om extrem de lucid care a luptat pentru a se elibera de suferinta prin moarte. Cazul sau a deschis o intensa polemica pe tema eutanasiei. Amenabar l-a omagiat cu filmul “Mar adentro”. Cartea nu este in sens strict baza literara a filmului, este mult mai mult. Este rezultatul a peste 20 de ani de meditatie, lecturi si conversatii. Introspectia sa ne ajuta sa meditam asupra mortii fara teama, pentru ca pentru Ramon moartea era doar o parte a procesului natural al vietii.

“Consider ca un tetraplegic este un mort cronic care locuieste in Infern. Acolo – cu scopul de a evita nebunia – unii isi petrec timpul pictand, rugandu-se, citind, respirand sau facand ceva pentru ceilalti. Fiecare cu gusturile sale. Eu imi petrec timpul scriind scrisori. Scrisori din Infern. Nu cautati o linie metodica in aceste scrieri. Toate sunt variatii pe aceeasi tema. O singura idee. O singura pasiune. Ma intereseaza mai ales libertatea omului si tot ceea ce tine de viata, iubire si moarte. ..

La inceput, te gandesti doar sa te eliberezi. Sunt doar doua alternative: sa te transformi intr-o fiinta absurda, sa fii ceea ce nu vrei sa fii, un locuitor al infernului; sau sa fii coerent cu utopia vietii. Sa te eliberezi de durere, sa cauti placere prin moarte. Am ales eliberarea, nu ca ceva negativ, ci pozitiv: cautand ceva mai bun.


In aprilie 1993 am luat decizia sa cer eutanasia ca un drept personal. Niciodata nu mi-am imaginat atata groaza si superstitie latenta. Era ca si cum toti neghiobii de pe pamant s-ar fi unit sa ma faca sa renunt la drumul asta. Dupa parerea lor, sunt un ratacit. Nu ma mana alt motiv decat sa demonstrez ca intoleranta Statului si religia sunt ca o idee fixa. Sunt duşmanii naturali ai vietii si responsabilii distrugerii omului ca individ...


“Vrei sa te vindeci?” ma intreba unul.
“Sigur ca vreau”, raspund.
“Pai atunci roaga-te lui Dumnezeu, daca o faci cu adevarat te va vindeca”
“Dar Dumnezeu stie deja ca vreau cu adevarat, de ce mai trebuie sa-i cer?”...


“Dupa 27 de ani fac bilantul drumului parcurs si nu-mi ies calculele fericirii. Nu am mers pe drumul pe care l-as fi dorit. Timpul s-a scurs impotriva vointei mele. Eu am fost o povara pentru cei dragi si am suferit la rindul meu pentru durerea lor. Azi ma aflu in acelasi stadiu ca acum 27 ani. Manuel, cel care mi-a scos capul din apa ca sa ma intrebe ce mi se intimpla, a modificat cu un gest mecanica destinului universal care se proiecta in acel moment pentru eliberarea materiala a corpului meu. Eu vreau sa ies din infern pentru ca ma intreb: Ce sens are durerea absurda contra vointei fiintei umane?”


"Intr-o masura mai mare sau mai mica, toate religiile propun suferinta ca mijloc de purificare spirituala. Dupa ele, adevarata viata este cea de dupa moarte. De ce ajungem atunci sa fim rationali? Ca sa devenim suferinzi vocationali? Pentru a convinge se obisnuieste sa se dea exemplul celui care sufera cu rabdare. Dar daca unii oameni au nevoie sa vada suferinta celorlalti ca sa inteleaga cit sint de norocosi, este pentru ca sint incapabili sa iubeasca. Atunci nu vointa suprema este cea care ii neaga persoanei dreptul legitim de a se elibera de suferinta, ci coruptia morala a fiintei umane care s-a transformat in parazit al durerii celorlalti, ori de cite ori ii aduce vreun beneficiu sau satisfactie personala.
Cea mai mare dintre coruptiile morale ale fiintei umane este fara indoiala aceea de a justifica suferinta ca mijloc de a cistiga bunavointa principiului creator al vietii."


Viata este rationala numai atata timp cat este traita voluntar si placut. Nu exista un act mai crud decat acela de a-i interzice unei persoane dreptul de a se elibera de propria suferinta, chiar daca asta implica sa o ajuti sa moara.



Si cum sa vorbesc de iubire daca sunt mort?
Noi mortii nu avem pasiuni,
nici umane sentimente de afectiune
Doar suntem pentru vii, spaima.

Pentru un mort printre mortali
totul este incoerenta si contradictie.
Nu-l misca nici luna, nici floarea, nici femeia
pentru ca nu are carne sa se reproduca.

Exista ceva mai absurd decat un cadavru
vorbind cu pasiunea unui om,
Daca nu poate sa simta nici caldura, nici frigul,
nici placerea, nici durerea sau plansul? ...

Manjit de excremente, bale si nebunie
cel pe care cu scarba si inversunare, impertinenti, continua sa spele.
Si cere sa se elibereze, cadavrul, dintre nebunii vii,
dar acestia nu inteleg strigatele tacute ale mortilor.

Si cu patetica inversunare continua sa-l imboldeasca:
povesteste, mortule, povestea ta, ce ti se-ntampla
pari a fi unul de-ai nostri, cei vii,
inca mai ai ceva de fiinta umana.

In zadar le spun ca sunt mort,
ca nu mai pot vorbi la fel ca ei
pentru ca mi se pare absurd sa vorbesc ca oamenii.
Si nu ma lasa sa fiu nici viu nici mort
acesti nebuni deliranţi.

Eutanasie
, | comments (1)
Vigeland
Author: Oenoanda
•20:28
| comments (0)
Ramasul si intorsul in tara
Author: Oenoanda
•11:19

Te arde. Ştiu că te arde. Dar dacă vii în România, aşteaptă-te să găseşti aici o societate profund polarizată, profund schizoidă. Din ce în ce mai polarizată şi mai schizoidă de la an la an. Mă tem că ai să găseşti – ca şi mine – o majoritate ponosită, subjugată compromisului şi lipsită de drepturi, despuiată pînă şi de propriile potenţialităţi, peste care tronează vulgar şi arogant o minoritate, îndrăznesc să spun ucigaşă, cu „gipane“ supradimensionate, gata să te spulbere cu zile pentru singura vină de a te fi aflat în faţa scumpilor lor bolizi, gata să te stîlcească în bătaie pentru simplul moft de a-i fi încurcat în grandomania lor fără limite. Sînt indivizi care şi-au pierdut orice reper nu doar creştin, ci uman. Iar lege nu există. Decît, poate, pentru proşti, în fond, asta e şi ideea. Sărmanii îi urăsc pe bogaţi, îi dispreţuiesc pentru comportamentul lor, dar în adîncul inimii îi invidiază, le admiră viaţa şi ar vrea să fie ca ei. Să poţi ajunge din terorizat terorist, iată visul ce merită visat!... Oamenii au uitat să(-şi) vorbească şi latră. Se comunică aproape monosilabic: băi, măi, vino, du-te, hai, mă-ta; toate formulele de politeţe, de bunăvoinţă, cuvintele acelea galante, cu consistenţă, noimă şi duh, care te îmbogăţesc, care îţi descreţesc fruntea şi îţi fac ziua agreabilă – mulţumesc, bună ziua, ce mai faceţi, mă bucur pentru dumneavoastră – par să fi ieşit din uz. Trăiesc numai în dicţionare şi, din cîte îmi dau seama, dicţionare nu prea mai foloseşte nimeni.

Lumea se îmbulzeşte în zona ta privată la bancă, la poştă, la magazin. Lumea nu e senină şi demnă. Lumea care „se descurcă“ e mereu grăbită, repezită, agresivă. În realitate, se fuşereşte la greu, şi totul pare dus numai pînă la jumătate. Hai, maximum pînă la trei-sferturi, după care „e bine şi aşa“, se schimbă brusc direcţia, viziunea, prioritatea. Fidelitatea faţă de un principiu asumat e taxată drept rigiditate, criteriile-s bune doar în teorie. Flexibilitatea e cuvîntul de ordine azi, mai ales cea morală. Se practică, în plus, o exhibare degradantă, greţoasă a sexualităţii; senzualitatea femeii nu mai e cu perdea, e pornografie; machiajul e greu, decolteurile – adînci, bărbaţii – aţîţaţi în animalicul lor. Lucrurile sfinte sînt subiect de banc, iar spaţiul public este nespălat.

De gura adolescenţilor să te fereşti. Mulţi dintre ei nu mai respectă nimic şi pe nimeni, nici chiar (de fapt, asta în primul rînd) pe ei înşişi.
Ruşinea a murit, cuviinţa îşi dă ultima suflare.
Prin cartiere, cofetăriile s-au transformat în cazinouri.
Manelele au evadat din muzică şi s-au instalat în haine, în arhitectură, în maldărele de gunoaie din mijlocul parcurilor naţionale, în drujbe şi în termopane. Kitsch-ul acoperă ultimele bastioane ale solemnităţii şi ale decenţei. Piese de o frumuseţe elegant trasată cad în mîinile unor demolatori nu doar fără cultură, ci lipsiţi chiar şi de acea înnăscută delicateţe în faţa purităţii simple. Unii demolează chiar construind. Demolează autenticul şi frumosul, sluţesc peisajul şi handicapează sufletele privitorilor. Natura, creaţie a lui Dumnezeu, e incendiată, braconată, furată, retezată la pămînt, lăsată să se irosească sub scaieţi. Aşa tratează mai-marii darul. Ţara-i un SRL. Al lor.

Preoţia se vinde şi se cumpără, moşiile sufleteşti se tranşează ca şi imobiliarele. Spiritul trebuie ancorat cu lanţuri în trotuar, ca nu cumva să leviteze. Trebuie îndesat cu talismane din pleu. Crucile trebuie împănate ca nişte ţoape ale tranziţiei, cu flori de plastic îndesate în jumătăţi de PET-uri pline de praf. Evlavia se exprimă în doze mari de beton, în pseudo-icoane şi în podele sclipicioase. Lucrurile bune trebuie să fie mari. Bigotismul a devenit virtute şi vorbeşte în citate aproximative. Ai senzaţia că sufletele rătăcesc răzleţe undeva într-un gulag invizibil, iar trupurile derutate, tracasate de griji, se preumblă singure, pustii şi pline de riduri de colo pînă colo, punîndu-şi ca unic ţel banul – fără de care eşti nimeni. Dacă nu ai bani, nu ai drepturi, nu primeşti respect, nici îngrijire, demnitatea persoanei umane stă în dimensiunea portofelului, în succes, în numărul de plecăciuni efectuate periodic faţă de pile suspuse. La cantitatea de muncă şi de stres pe care o presupune, o minimă prosperitate te costă sănătatea, căsnicia şi viaţa personală. Toţi vor să ajungă bogaţi repede, doar o viaţă au, şi ea se consumă integral aici, între hoţi şi şmecheri, în această perpetuă senzaţie de nesiguranţă. Da, aşteaptă-te ca în România să te simţi în nesiguranţă. Aşteaptă-te de asemenea să găseşti lucruri mai proaste decît „dincolo“ la preţuri mai mari decît „dincolo“, la salarii mai mici decît „dincolo“.

Cine mai are oare instinctul de a produce realmente ceva, şi încă lucruri de calitate? O mai fi viu instinctul acela al ţăranului harnic şi cu scaun la cap de a diversifica, de a fi pregătit, de a umple hambarul cu lucrul mîinilor lui? Ori pasiunea meşteşugarului de a lăsa ceva solid în urmă, peste generaţii? Mai ţine cineva la ideea lucrului durabil şi bine făcut ca la o satisfacţie personală? Nu pot să îţi dau mari speranţe. Se practică intermedierea, comerţul, mutatul dintr-o parte într-alta a lucrurilor produse de alţii. Se practică mulsul. Mulsul de bani de la stat, mulsul din fonduri europene. Toată ţara pare o ţeapă. Totul pare gestionat, legiferat şi administrat, de parcă ar avea în vedere un unic obiectiv: ţeapa. Cît mai mare şi cît mai repede.
Aşteaptă-te ca acela care a comis o ilegalitate să îţi pretindă să plăteşti în locul lui, iar dacă refuzi să o faci, să se indigneze că „nu e drept“. Şmecheria e numai a lui, dar vinovăţia e la comun, ca la comunişti. Cînd e de luat, să ia singur, dar cînd e de dat, să dea toţi. Pretutindeni manipulare, dezinformare, naivitate întreţinută, sărăcie. Democraţia nu funcţionează, fiindcă dacă ar funcţiona ar însemna că poporul ar avea puterea, or eu nu văd asta niciunde. Educaţia e dinamitată, după cum e şi familia. Copiii rămîn de izbelişte, devoraţi de oboseala, precaritatea materială, visele consumiste sau ambiţiile de carieră ale părinţilor. Sănătatea e un cadavru în putrefacţie, iar – dacă-mi permiţi metafora – la morgă nu funcţionează nici frigiderele, nici aerul condiţionat. Agricultura e în colaps; turismul e o glumă sinistră (avem brand, dar n-avem produsul propriu-zis); sportul e cvasi-inexistent. Drumurile sînt omor cu premeditare.

Ai senzaţia că ţara nu e guvernată. Ai senzaţia că singurul care mai duce la o coeziune de vreun fel e fotbalul. Vei resimţi cu o acuitate dureroasă dezagregarea, disoluţia, absenţa oricărei strategii a poporului român pentru poporul român. Cine sîntem? Cine vrem să fim? Dacă îţi pui asemenea întrebări, dacă te interesează ce cerem noi de la noi înşine ca neam şi ca stat, unde anume avem de gînd să ne poziţionăm în matricea naţiunilor, din punct de vedere cultural, politic, economic, unde ne vedem peste zece ani şi ce întreprindem, concret, pentru asta, mă îndoiesc că vei afla în ţară un răspuns. Oamenii nu mai cred, nu mai speră, nu îi mai motivează nimic decît interesul propriu, chinurile şi frustrarea acumulată, dar zac inerţi civic, vociferînd inutil în faţa televizorului sau pur şi simplu epuizaţi, preferînd să se lase conduşi. Direct în stîlp sau în şanţ. Pare că nu-i mai şochează nimic, nu-i mai oripilează nimic, nimic nu li se mai pare strigător la cer.

Patria e enclavizată. Căci da, singurele care mai trăiesc, care mai respiră cît de cît normal, care mai ţintesc către ceva, care nu au fost carbonizate încă în acest război civil mocnit, dar generalizat sînt cîteva discrete enclave de dreaptă judecată, de deschidere, de iniţiativă, de profesionalism, de activitate creatoare, de revoltă şi construcţie, de demnitate, de mărturisire, de creştinism autentic, de delicateţe revigorantă, de dăruire şi bunătate, de gîndire pe termen lung, de convingere în nişte valori perene, clare şi nenegociabile. În faţa acestor oameni, care se încăpăţînează să dea ce au mai bun din ei în aceste condiţii (pe care tu abia reuşeşti să le suporţi în trecere), îţi vei pleca fruntea şi te vei simţi inferior. Unii zic că enclavele sînt majoritare şi probabil că e adevărat. Dar nemaiputînd comunica între ele, neputîndu-se uni şi acţiona în front comun, sînt, practic, anihilate. Urletul ubicuu al imposturii îi ascunde, vrînd să îi facă muţi şi invizibili. Caută să le discrediteze eforturile, îi bruiază şi descurajează sistematic, ca într-un plan perfid menit să convingă că verticalitatea aici e imposibilitate şi povară. Uneori reuşeşte. Enclavele bine-crescute îşi acceptă marginalitatea, efectuînd mişcări retractile către forul interior al propriei fiinţe, refugiindu-se în anonimat ca să se salveze măcar pe sine. Înţelepciunea lor proaspătă, răbdarea lor purificatoare se transmite ca alchimia numai pe filiere de iniţiaţi, iar copiii lor vor suferi precum ciudaţii şi inadaptaţii societăţii.

Vino, dacă însetezi tare, dar ai să pleci mai îndurerat şi mai confuz, realizînd că, de fapt, alternativa perpetuă în care trăieşti, dulcele intangibil, posibilitatea acelui acasă la care visezi mereu şi-n care, ca emigrant român, eşti suspendat o viaţă întreagă, de fapt nu există. A murit şi, încet-încet, va muri şi în tine.

Andreea Nicoleta SEPI
andreeasepi@yahoo.com
Regensburg
, | comments (3)
Accept conditiile
Author: Oenoanda
•16:24
To most Christians, the Bible is like a software license. Nobody actually reads it. They just scroll to the bottom and click "I agree."


(Pentru majoritatea crestinilor Biblia este ca o licenta de software. De fapt n-o citeste nimeni. Doar dau scroll la sfarsit si marcheaza "Accept")

Almightygod
| comments (2)
Acasa la Karen Blixen
Author: Oenoanda
•14:08

Karen Dinesen s-a nascut (1885), a trait mare parte din viata si a murit (1962) in Rungstedlund, 25 km la nord de Copenhaga si 10 km la sud de Helsingør. Inca de mica dovedeste talent pentru desen si urmeaza cursuri de arta, dar adevarata si constanta pasiune este cea de povestitoare. Casa, un conac din sec. 16, este azi un muzeu la marginea marii la care se ajunge din Copenhaga dupa o scurta calatorie in tren pana la Rungsted Kyst, urmata de o plimbare pe jos (circa 20 minute) sau in autobuz.

“Eu aveam o ferma in Africa, la poalele dealurilor Ngongului”.

Dar Karen avea si o proprietate in Danemarca, si aici, la casa din Rungstedlund se intorcea dupa 17 ani in Africa Orientala Britanica, actuala Kenya. In 1913 se casatoreste in Mombasa cu baronul suedez Bror von Blixen-Finecke iar in 1916 cumpara o plantatie si creaza Compania de cafea Karen, langa Nairobi. Imprejurarile istorice si climaterice au facut din pacate ca proiectul sa esueze. Dupa divortul din 1918, Karen are o relatie amoroasa cu englezul Denys Finch-Hatton (interpretat de Robert Redford in filmul "Out of Africa" de Sidney Pollack).

In Africa a pictat o serie de portrete care pot fi vazute la Muzeu si a inceput sa scrie prima sa carte “Sapte povestiri gotice”. Revenind la Rungstedlund dupa moartea lui Denys, incepe o intensa activitate literara care castiga in cele din urma aprecierea criticii si a marelui public. Sub pseudonimul Isak Dinesen publica ”Memorii din Africa”. Povestirile sale au fost ecranizate de Orson Wells (“O istorie nemuritoare”) si de Gabriel Axel (“Festinul lui Babette”). Truman Capote o viziteaza in Rungstedlund, dupa care scrie in “Muzica pentru cameleoni” : “era o adevarata seducatoare, o seducatoare prin conversatie. Ah! Ce fascinanta era, asezata in minunata sa casa, intr-un orasel danez la marginea marii...” Cand, In 1954 Hemingway primeste premiul Nobel, autorul american afirma public ca in opinia lui, Karen Blixen ar fi trebuit sa fie castigatoarea.

In Danemarca desfasoara o intensa activitate atat literara ci si radiofonica. Sanatatea sa se inrautateste insa in 1955 datorita unor probleme gastrice care o impiedica sa se alimenteze. In 1962, moare la 77 ani. Ultima sa dorinta a fost sa fie inmormantata sub un fag imens pe proprietatea familiara din Rungstedlund. Mormantul, simplu, lipsit de orice simbologie religioasa, se afla la cateva sute de metri de casa la capatul unei carari umbroase ce serpuieste pe langa gradina cu flori mentinuta asa cum era pe cand traia Karen. Buchetele vesele decoreaza toata casa dand senzatia ca locatara poate aparea dintr-un moment in altul. Strabatand camerele descoperi dragostea lui Karen pentru Africa. Se spune ca in fiecare noapte inainte de a se culca, deschidea usa dinspre sud a casei si privea cateva momente in departare, spre Africa. In salon pastra desenele si planul fermei de la poalele colinelor din Ngnong. Tot aici se mai afla inca mobilele care au calatorit cu ea in Africa si cufarul din Zanzibar pe care i l-a daruit servitorul sau somalez Farah, scuturi si lanci africane.

Cele 16 hectare de teren care inconjura casa sunt de o mare frumusete, cu gradini , paduri si apa, un sanctuar al pasarilor asa cum si-a dorit Karen sa fie. Ca orice muzeu danez, casa are un mic magazin si o cafenea considerata dintre cele cu ambianta cea mai placuta din Danemarca.



Festinul lui Babette
, , , , | comments (1)