Studiul stiintific al corpului uman si al bolilor sale a suferit din cele mai vechi timpuri atacurile superstitiei, promovata pana si in zilele noastre de biserica. Boala era vazuta fie ca o pedeapsa divina pentru pacat, fie ca lucrarea diavolului. Ca urmare, putea fi tratata ori prin interventia sfintilor (in persoana sau prin intermediul “moastelor” acestora), prin rugaciune si peregrinaj, sau prin tratamente agresive “care-i displac diavolului” (a se vedea cazul Tanacu).

Aceasta atitudine retrograda este sprijinita pe de-o parte chiar de Biblie, pe de alta a fost dezvoltata prin doctrina Parintilor Bisericii. Astfel, Sf. Augustin spunea ca toate bolile crestinilor pot fi puse pe seama demonilor, adica a ‘zeilor’ suparati de progresul Crestinismului. Primii crestini nu negau existenta zeilor Olimpului, dar ii considerau servitori ai lui Satan.

Credinta in puterea vindecatoare a moastelor a crescut progresiv in Evul Mediu, si din pacate este si azi destul de puternica in multe parti ale lumii. Posesia relicvelor mult pretuite a fost pentru Biserica o sursa importanta de castig, mai ales in conditiile in care lumea este dispusa sa creada in minuni chiar si atunci cand se demonstreaza ca relicvele sunt false, asa cum s-a intamplat cu cele atribuite Sfintei Rozalia din Palermo. Prof. Buckland, un eminent osteolog si geolog, a descoperit ca oasele sfintei care se spune si-au manifestat puterea ‘vindecatore’ pe parcursul secolelor, sunt de fapt oase de capra.

Marile plagi care secerau frecvent numeroase vieti omenesti in Evul Mediu, erau puse pe seama demonilor sau a furiei lui Dumnezeu. O reteta pentru a linisti furia divina recomandata calduros de clerici, era aceea de a darui pamant Bisericii. ‘Moartea neagra’ care a devastat in 1348, a cauzat o explozie de superstitie. O alta metoda frecventa de imbunare a lui Dumnezeu era masacrul populatiilor evreiesti, care daca nu mureau de ciuma mureau asasinati. In Bavaria, au fost ucisi 12000, in Erfurt 3000, in Strasburg 2000 au fost arsi, s.a.m.d. Metodele de a combate bolile bazate pe superstitie erau universal acceptate. Studiul stiintific al medicinei era puternic descurajat. Orice incercare de a avansa era suspectata ca fiind o forma de magie. Studiul anatomiei si disectiile erau interzise pentru ca puteau impiedica invierea corpului. Papa Pius V a ordonat in sec 16 medicilor ca inainte de a-si presta serviciile sa cheme un preot, pe baza faptului ca ‘bolile apar frecvent din cauza pacatului’, si sa refuze tratamentul daca pacientul nu se spovedea preotului in timp de trei zile.
Tratamentul bolilor mintale era in mod special bazat pe superstitie, si asa a ramas in buna parte pana mai de curand. Diavolul este cauza principala a manifestarii ‘nebuniei’, afirmatie sprijinita chiar de Noul Testament. Exorcismul este o metoda obscena si aspra care poate avea drept consecinta moartea ‘gazdei’, asa cum s-a intamplat nu de mult in Romania (Tanacu). Pentru ca atunci cand diavolul refuza sa paraseasca corpul, acesta trebuie torturat. Traditia spune ca bolnavul mintal trebuie tratat cu cruzime. Printre metodele recomandate se afla pedeapsa corporala, bataia, impiedicarea somnului pe timp indelungat.

In Evul Mediu, prevenirea si vindecarea bolilor era complet dominata de superstitie. In absenta disectiilor, a studiului anatomiei, fiziologiei, interzise explicit de Biserica, practic nu existau metode stiintifice de combatere a bolilor si suferintelor corpului. Vesalius, initiatorul anatomiei stiintifice, a scapat de cenzura oficiala pentru un timp pentru ca era medic la curtea Imparatului Carol V, foarte preocupat de sanatatea personala. In schimb, Filip II nu l-a mai protejat si in timpul domniei acestuia, Vesalius a incetat sa mai primeasca cadavre pentru disectii. Biserica sustinea existenta in corpul uman a unui os indestructibil care este nucleul invierii corporale. Intrebat fiind, Vesalius a marturisit ca nu gasise un asemena os, ceea ce a atras ura ‘discipolilor lui Galen’. Cu prima ocazie, s-au razbunat - in timpul examinarii corpului defunct al unui nobil spaniol cu aprobarea rudelor acestuia, a fost acuzat de crima sustinand ca observasera semne de viata sub cutitul lui Vesalius. In cele din urma a fost dat pe mana Inchizitiei, desi prin bunavointa regelui i s-a permis sa-si rascumpere ‘vina’ printr-un peregrinaj in Tara Sfanta. Vesalius naufragiaza si moare epuizat la scrut timp dupa ce reuseste sa se intoarca acasa.

Fiziologia a devenit stiintifica odata cu Harvey (1578-1657), re-descoperitorul circulatiei sangelui (primul european care a descris circulatia pulmonara a fost Miguel Servet). Desi in tarile protestante opiniile in legatura cu medicina devenisera mai liberale, in tari ca Spania, chiar si la sfarsitul sec. 18 circulatia sangelui era negata. Desi prejudecatile teologice isi pierdusera forta, ele erau frecvent reactivate. Inocularea pentru prevenirea variolei a desteptat furia divina iar Sorbona s-a pronuntat impotriva sa pe baze teologice. Era considerata o impotrivire fata de judecata divina. Cu toate astea, scaderea vizibila a numarului de morti prin inoculare a facut ca frica de boala sa invinga teroarea teologica. Asa incat in 1768 Imparateasa Ecaterina s-a inoculat ea insasi impreuna cu fii sai.

Descoperirea vaccinarii a redesteptat polemica. Clericii si chiar medicii se refereau la vaccinare ca la un afront fata de voia lui Dumnezeu. La Universitatea din Cambridge se tineau predici impotriva vaccinarii. Pana in anul 1885 cand a izbucnit o mare epidemie de variola in Montreal, populatia s-a opus vaccinarii la instigatia Bisericii. Credinciosii erau incurajati sa reziste prin rugaciune.




Descoperirea anesteziei a cunoscut si ea opozitia teologilor. Aplicarea anesteziei pentru a reduce suferinta femeilor in timpul nasterii de catre Simpson in 1847 a fost condamnata pe baza pasajului biblic in care Dumnezeu ii spune Evei “în dureri vei naşte copii” (Facerea 3:16).

Interventia teologiei in problemele medicale este inca de actualitate. Biserica are opinii foarte clare in privinta controlului familial, al avortului, al cercetarii cu celule embrionare, pe care vrea sa le impuna societatii in general. Desi suntem mai sanatosi si traim mai mult, continuam sa luam decizii pe baza de superstitii, inca exista opozitia medievala fata de vaccinare, bolile (SIDA) inca sunt privite ca pedepse divine, preferam “medicina alternativa” in fata medicinei stiintifice a carei eficienta este demonstrabila. Cu ce se pot lauda cei care sustin utilitatea credintei religioase in fata nenumaratelor si minunatelor “daruri” pe care medicina stiintifica le-a adus speciei umane? Cu metacarpiene de berbec expuse cu fast in cutiute de aur si pupate de generatii de oameni disperati.





Bazat pe eseul lui B. Russell, Demonologie si medicina

Aveti curiozitatea sa aflati cum isi educa spectatorii televiziunile arabe (in cazul asta egipteana)? Atunci priviti-l pe acest personaj explicand “cauzele” holocaustului si exprimandu-si speranta ca musulmanii sa-l repete. Comenteaza imaginile ca pe un meci de fotbal, cu atat mai excitat si mai entuziast cu cat sunt mai ingrozitoare. Ridicolul, ura si monstruozitatea cu barba si cearceaf, in perfecta armonie. Sursa: Atheist media blog. Vizionare placuta.

Ce este stiinta? Karl Popper, filozof influent al sec. 20, spunea ca principala caracteristica a unei teorii stiintifice este falsificabilitatea. O teorie falsificabila nu este o teorie falsa, ci o teorie care permite posibilitatea de a fi dovedita falsa. Cu alte cuvinte, este o teorie care face predictii bine definite, testabile pe baza experimentala. Daca aceste predictii se dovedesc gresite, teoria este falsificata. Popper considera ca unele teorii pretins stiintifice nu indeplineau criteriul falsificabilitatii si deci mai corect ar trebui sa fie considerate ‘pseudo-stiintifice’.

Exemplul favorit de teorie pseudo-stiintifica era pentru Popper teoria psihanalitica a lui Freud si teoria Marxista. Aceste teorii nu sunt niciodata false pentru ca sunt suficient de flexibile pentru a compatibiliza orice rezultat clinic sau orice schimbare istorica. Sunt teorii nefalsificabile, deci nestiintifice. In opozitie, teoria relativitatii generale a lui Einstein face o predictie precisa: aceea ca lumina provenita de la stelele indepartate va fi deviata de campul gravitational al soarelui, efect observabil in timpul eclipselor solare.

In 1919 astrofizicianul englez Sir Arthur Eddington organizeaza doua expeditii pentru a observa eclipsa de soare cu scopul de a testa predictia lui Einstein. Descopera ca lumina este intr-adevar deviata de catre soare in masura prezisa de acesta. Popper a fost foarte impresionat de confirmarea pe baza de observatii a teoriei lui Einstein. Daca lumina nu era deviata de campul gravitational al soarelui, s-ar fi demonstrat ca teoria lui era gresita. Relativitatea generala indeplineste criteriul falsificabilitatii.


O teorie sau lege stiintifica trebuie sa aiba un continut informativ, in sensul ca trebuie sa excluda o serie de enunturi observationale logic posibile (o afirmatie adevarata in orice conditii este lipsita de continut). Pentru ca o teorie sa aiba un continut informativ, trebuie sa se afle in ‘pericolul’ de a fi demonstrata ca falsa. Exista o multime de teorii sociale, psihologice si religioase care incercand sa explice tot, nu explica de fapt nimic. Existenta unui Dumnezeu iubitor si existenta dezastrelor naturale si altor cauze de suferinta umana si animala, pot fi ‘compatibilizate’ prin diferite interpretari: suferinta este o pedeapsa trimisa pentru a ne intari, pentru a ne proba credinta, pentru a ne mentine pe calea cea dreapta etc. Deasemeni, zilnic ne intalnim cu afirmatii nefalsificabile care nu ne aporteaza nimic. “E posibil sa ai noroc la loterie”, afirmatie culeasa din horoscoapele publicate zilnic in ziare si reviste, si care rezuma modelul strategiei clarvazatorului - ceva adevarat in orice situatie nu da gres. In astfel de ‘capcane’ cad zilnic cei care nu-si dau seama de acest adevar.

Delimitarea falsationista stiinta - pseudostiinta este intuitiv plauzibila - bunul simt ne spune ca ceva nu este in regula in privinta unei teorii care ‘se potriveste’ cu orice rezultat experimental.

Cand poate fi considerata o teorie stiintifica drept falsa?
Daca un anumit enunt observational O este adevarat, se poate deduce falsificabilitatea unei teorii T care implica in mod logic ca O nu poate avea loc. Si totusi, chiar falsificationistii recunosc ca enunturile observationale sunt failibile si dependente de teorie. Ca urmare, dintr-o coliziune intre O si T nu se deduce ca T este falsa; singura consecinta logica este ca ori O ori T este falsa, dar logica nu poate discerne care. Se poate conserva la fel de bine teoria si respinge observatia. Acest lucru s-a repetat de multe ori in istoria stiintei atunci cand unele rezultate experimentale au contrazis teoria, cu consecinte pozitive.


Teoria gravitationala a lui Newton de exemplu, face predictii asupra traiectoriei planetelor care orbiteaza in jurul soarelui. In cea mai mare parte, aceste predictii au fost confirmate pe baza observatiilor, cu exceptia orbitei planetei Uranus. Problema a fost rezolvata in 1846 de Adams si Leverrier, care lucrand independent au propus existenta unei planete inca nedescoperite care exercita o forta gravitationala aditionala asupra lui Uranus. Ei au calculat masa si pozitia ipoteticei planete, descoperite mai tarziu (Neptun) conform predictiilor.


Atitudinea lui Adams si Leverrier nu poate fi criticata drept “nestiintifica”. In loc sa considere teoria falsificata pentru ca observatia in cazul planetei Uranus nu era consistenta cu predictia, cei doi au explicat observatiile conflictive postuland existenta unei noi planete. Cazul Adams / Leverrier nu este atipic, in stiinta orice teorie se afla la un moment dat in conflict cu unele observatii. In acest caz, departe de a falsifica teoria, o noua predictie (existenta unei noi planete) a consolidat-o.

Animula vagula, blandula,
Hospes comesque corporis,
Quae nunc abibis in loca
Pallidula, rigida, nudula,
Nec, ut solis, dabis iocos...

P. AELIUS HADRIANUS, Imp. (76-138)

(Suflete mic, bland si ratacitor,
Oaspete si tovaras efemer al trupului,
Vei cobori acum
Spre meleaguri livide, aspre, pustii,
Si nu te vei mai juca precum obisnuiai odinioara)

Cu aceste ultime versuri ale imparatului muribund incepe “Memoriile lui Hadrian”, unul dintre cele mai frumoase si memorabile romane istorice scrise vreodata. Marguerite Yourcenar fusese asa cum ea insasi marturiseste, impresionata si inspirata de o fraza a lui Flaubert:

“Cand zeii nu mai erau si Hristos inca nu aparuse, a fost un moment unic de la Cicero pana la Marcus Aurelius, in care a existat numai omul”.

“Memoriile lui Hadrian” este o incercare de a portretiza si defini acest om izolat si in acelasi timp atat de unit cu tot ce-l inconjoara”. In aceasta incercare spunea Marguerite Yourcenar, i s-a scurs mare parte din viata.

Cartea este autoportretul intim si maiestuos al unui intelept care la 60 de ani accepta cu seninatate moartea iminenta. In aceste triste imprejurari isi rememoreaza viata Publius Aelius Hadrianus, imparatul roman cult si sensibil, liber si solitar, ce aspira la o lume mai buna, imparatul indragostit de cultura elena, cum spune “singura cultura care a stiut sa se separe de tot ce-i monstruos, inform, inert, care a inventat o definitie a metodei, o teorie a politicii si a frumusetii”. Si o face sub pretextul unor scrisori adresate nepotului sau adoptiv si succesor, Marcus Aurelius. Prin monologul sau interior, Adrian retraieste si analizeaza cu sinceritate propria viata apeland la un sistem moral care nu are nimic de-a face cu iminenta si ipocrita moralitate iudeo-crestina.

“Nu-i dispretuiesc pe oameni. Daca as face-o nu as avea nici un drept, nici un motiv sa incerc sa-i guvernez. Stiu ca sunt lacomi, nestiutori, nelinistiti, capabili de orice pentru a triumfa; chiar in proprii lor ochi sau numai pentru a evita suferinta. Ii stiu, sunt la fel ca ei, sau as fi putut sa fiu”

“Morala este o conventie privata; decenta, o chestiune publica”

Imperiul in timpul lui Adrian a fost dominat de pace, in epoca sa Roma atinsese maxima extindere. Dupa consolidarea Romei, Adrian s-a dedicat marelui sau ideal: sa creeze o mica Roma in fiecare colt al lumii, sa extinda valorile greco-latine pana la limitele imperiului si sa apropie provinciile de metropola.
Recunoaste in umanismul greco-latin preocuparea pentru om si demnitatea care lipsesc altor culturi.

“Humanitas, Felicitas, Libertas: nu am inventat eu aceste cuvinte care apar pe monedele Imperiului. Orice filozof grec si orice roman cultivat isi propune aceeasi imagine a lumii…”

Adrian, amestec de om si zeu divinizat in viata, nu poate sa nu regrete chiar si in ultimele clipe:

“Departe de a fi iubit in exces…nu iubisem suficient pentru a obliga copilul sa traiasca…”

Se refera la Antinoo, tanarul Bitinian care fusese marea sa dragoste si a carui moarte in Egipt l-a lasat devastat pana la sfarsitul vietii. Nici divinizarea lui Antinoo nici infiintarea unei metropole cu numele lui nu l-au consolat.

(Vila Tiburtina)
Resedinta preferata a lui Hadrian in apropierea Romei (actualul Tivoli). Ruinele inspira si astazi o profunda admiratie si un sentiment de stranie melancolie si comuniune cu spiritul unui om complex si reflexiv a carui imensa putere a fost egalata numai de suferinta pe care i-a adus-o pierderea lui Antinoo.


Oenoanda 2003

Cine nu a auzit de David Attenborough, celebrul naturalist, pionier al filmelor documentare despre natura? David atat de indragostit de plante si animale, care ne-a delectat cu numeroase imagini ale vietii in toate ipostazele sale si care in prezent pregateste un documentar despre Darwin, este asaltat de ‘bunii crestini’ cu emailuri pline de ura in care i se ureaza “sa arda in Iad”. David si-a manifestat deschis ne-credinta sa in Dumnezeu, ceea ce a atras celebra manifestare de “iubire crestina”.

“Niciodata nu mi s-a nazarit cu adevarat sa cred in Dumnezeu - si nu a trebuit sa ma revolt pentru ca parintii mei nu mi-au spus absolut nimic despre asta.”
“Dar imi amintesc ca-l ascultam pe directorul meu tinand o slujba…si ma gandeam, imposibil sa creada toate astea. Incredibil!!

Intrebat de ce nu crede in Dumnezeu, raspunde:

“Ei mereu se refera numai la lucruri frumoase, cum ar fi pasarile colibri. Dar eu raspund mereu ca ma gandesc la un mic copil in Africa de Est cu un vierme sfredelindu-i ochiul. Viermele nu poate trai altfel, decat sfredelind ochi. Mi se pare greu de impacat acest fapt cu notiunea unei divinitati creatoare binevoitoare”.

Believing in God


Sir David Attenborough: 'I get hate mail telling me to burn in hell for not crediting God'
via Pharyngula

Intre 1581 si 1795, daca erai de etnia, religia sau culoarea politica “gresita” si-ti luai campii din tara ta inainte de a fi arestat sau asasinat, aveai doar o sansa: “Republiek der Zeven Verenigde Nederlanden” sau pe scurt, Olanda. Acolo puteai sa traiesti linistit si sa-ti vezi de credinta si opiniile proprii fara ca altul sa te injunghie pe strada sau sa te arunce in temnita pentru ca apoi sa te prajeasca la protap in piata publica. Restul europenilor nu puteau sa-si creada ochilor vazand cum o bucatica de pamant drenat de sub marea nordului, fara o biserica tutelara si fara un monarh sever devine un stat liberal cu o extraordinara putere economica, navala si culturala.
Dar asta era in “anii de aur”. In secolul 21, in Olanda cineastilor (Theo Van Gogh) care fac filme impotriva islamului li se taie beregata pe strada, folosind apoi cadavrul ca panou de anunturi (amenintari cu moartea infipte cu un cutit) la adresa altora. Politicieni care savarsesc pacatul sa vorbeasca impotriva abuzurilor islamului si mai au si tupeul de a fi femei trebuie sa fuga din tara (Ayaan Hirsi Ali).

Toate astea in timp ce in moscheele si scolile coranice olandeze se binecuvanteaza pe Bin Laden si rasuna zilnic discursuri pline de ura impotriva Olandei, a Americii, evreilor, democratiei, a homosexualilor si bineinteles impotriva egalitatii sexelor. Generatie dupa generatie de musulmani sunt (mal)formati cu o atitudine toxica impotriva tarii in care traiesc. Si nici unul din responsabili nu e deranjat macar cu o mustrare pentru asta.
In schimb, un tribunal olandez a decis sa judece un membru al parlamentului (Geert Wilders) pentru ca si-a exprimat opiniile despre amenintarea intolerantei musulmane in filmul “Fitna”. Wilders trebuie de ani de zile sa fie pazit de body-guards 24 de ore din 24 datorita constantelor amenintari cu moartea din partea musulmanilor, si cu toate astea (sau tocmai de aceea) el este cel dat in judecata. Incet dar sigur, “establishment-ul” politic olandez colaboreaza la distrugerea libertatii pe care olandezii si-au castigat-o cu atata efort si pe care atat de generos au impartit-o cu altii de-alungul istoriei lor. Iata ce are de spus Pat Condell:

Shame on The Netherlands

Richard Feynman a descris experimentul pe dubla fanta ca singurul mister al mecanicii cuantice. Cand particulele sunt proiectate asupra unei bariere care contine o dubla fanta, in conditii normale, vor forma pe un ecran situat in spatele barierei, un model de franje luminoase si intunecate similar celui obtinut prin interferenta undelor. Emisorul de electroni poate fi ajustat astfel incat un singur electron sa traverseze bariera la un moment dat. Dar si in acest caz, dupa un timp, pe ecran se formeaza acelasi model de difractie care arata fara echivoc comportamentul de unda al electronilor.
Dificultatea consta in a explica cum se formeaza imaginea respectiva. Aparent, este ca si cum fiecare particula s-ar “transforma” intr-o unda si ar traversa ambele fante deodata inainte de a ajunge la ecran.
Modificand experimentul prin plasarea unui detector in vecinatatea fiecarei fante, astfel incat sa putem determina prin care fanta trece electronul, observam o consecinta cat se poate de bizara: distrugerea modelului de interferenta de pe ecran. Cu alte cuvinte comportamentul observat depinde de ce alegi sa observi.




Daca te intereseaza, citeste si:

Schrödinger's cat
Wigner's friend
Quantum decoherence

Vezi: Atomul

...Si Alain de Botton despre Oenoanda. In acest video, scriitorul Alain de Botton ni-l introduce pe Epicur si filozofia sa etica hedonista. Ni se pare ca e greu sa fim fericiti, spunea Epicur, pentru ca de multe ori cautam fericirea acolo unde nu trebuie. Reteta sa pentru fericire este universala, valabila atat pentru saraci cat si pentru bogati. Oricine poate fi fericit daca are prieteni, libertate si o atitudine reflexiva asupra propriei vieti.

A fost o vreme (800 ien) cand Roma nu era dacat o adunatura de bordeie de-a lungul Tibrului din care o populatie rurala privea cu admiratie, invidie dar si animozitate catre puternicii vecini de la nord: Etruscii.
Grecii din coloniile italice ii numeau Thyrrenioi (numele marii tireniene aminteste si azi de ei) iar ei insisi isi ziceau Rassena (Rasna). Le-au trebuit agresivilor si ambitiosilor romani trei secole ca sa invinga si sa absoarba civilizatia etrusca, si cu ea cultura lor rafinata si marcata de contactul cu grecii. De la ei au invatat romanii sa-si organizeze societatea si armata, fastul ceremoniilor religioase si militare, dar si sa se imbrace si sa se distreze.
Exista insa o diferenta importanta intre Roma si Rasna: romanii erau o societate patriarhala si axata pe valorile razboinice si virile, pe cand etruscii erau indragostiti in primul rand de viata buna si de ... propriile sotii si amante. Femeile Etruriei aveau in societate aceeasi importanta cu barbatii, economic, politic si in viata conjugala, la petreceri si la inmormantari. De dupa vitrinele muzeelor, etruscii inca ne mai vorbesc despre afectiunea si egalitatea dintre ei. Teritoriul pe care traiau este actuala Toscana, si nu e greu sa ni-i imaginam ducandu-si viata in mijlocul acestui minunat peisaj.
Sper ca cele cateva imagini de mai jos sa va destepte interesul pentru acesti indepartati "contemporani".



Oenoanda 2007

Cine rasfoieste ziarele dimineata si citeste stirile internationale, nu poate sa nu fie surprins de cat de bine este reprezentata sectia ‘suferinta in lume’. Iata cateva din titlurile de azi:

• Copii disperati fug din Zimbabwe, catre o viata la fel de ingrozitoare
• Sinucigas se explodeaza in Mogadishu
• Cel putin 6 membrii ai unei familii impuscati in Irak
• Un ciclon puternic loveste Madagascarul
• 2 morti si 7 raniti intr-un schimb de focuri in Miami
  
• 5 copii morţi in Barcelona după ce acoperişul unei săli de sport s-a prăbuşit
• Asasinat oribil prin injunghiere a doi sugari si o ingrijitoare intr-o cresa din Belgia.

Ziarele nu mentioneaza desigur cati indivizi mor in fiecare zi de foame, cancer, SIDA, malarie, paraziti, boli congenitale, nici cate femei sunt maltratate de barbati, cati copii sunt abuzati de parinti s.a.m.d. Sunt atat de banale si cotidiene incat nu sunt demne de consemnat.

Nu putem sa nu ne intrebam cum se impaca suferinta cu credinta intr-un Dumnezeu atotputernic, bun si iubitor. Bineinteles, teologii si credinciosii au construit tot felul de ‘explicatii’ pentru aceasta contradictie:

• Dumnezeu este ca un Tatic ceresc care permite suferinta pentru a ne intari caracterul
• Suferinta este o forma de mantuire
• Dumnezeu ne incearca credinta prin suferinta (vezi povestea lui Iov)
• Oamenii sufera din cauza ca au liberul arbitru si pot alege intre a-si face rau sau nu unii altora
• Suferinta este un mister, este o parte componenta a unui plan divin pe care nu il putem discerne. Dar ni se va dezvalui la ‘sfarsit’.
• Exista forte ale raului care se opun lui Dumnezeu (Erezie!)
• Dumnezeu nu este atotputernic si deci nu poate evita suferinta umana, dar ne da putere sa induram suferinta. (Ha! Contrazice chiar Biblia)

Niciuna din aceste ‘explicatii’ nu mi se pare convingatoare. Dumnezeu trimite oamenilor razboaie si pandemii, doar ca sa-i invete o lectie teologica? Poate fi considerat bun si iubitor un Tata care isi creaza copiii pentru ca apoi sa-i distruga numai pentru a afirma o serie de reguli disciplinare?
Speranta ca vom avea in cele din urma explicatia suferintei este doar wishful thinking. Este modul credinciosului de a-si rezolva disonanta cognitiva generata de coexistenta raului si a lui Dumnezeu. Ivan Karamazov da exemplu de bun simt atunci cand spune:

nu pe Dumnezeu nu pot sa-l accept; ceea ce nu accept si nu pot accepta, este lumea pe care a creat-o Dumnezeu”.

In privinta puterilor lui Dumnezeu, Biblia este inechivoca - stie tot si poate sa faca orice, de aceea este Dumnezeu. Altfel prin ce s-ar deosebi de parinti sau de vecinul de alaturi?
Daca mare parte din suferinta umana poate fi pusa pe seama omului, liberul arbitru nu explica suferinta datorata dezastrelor naturale, epidemiilor, malformatiilor congenitale, parazitilor (creati tot de Dumnezeu) etc. Si nici suferinta animalelor, si ele “creaturi ale lui Dzeu” si carora divinitatea nu le-a inmanat nici o tabla de legi pe care sa le respecte sub pedeapsa furiei Sale.

Asa incat ‘problema suferintei’ ramane unul din argumentele cele mai puternice impotriva credintei intr-un Dumnezeu atotputernic si iubitor (adica cel din Biblie). Este unul din cele mai puternice motive pentru care persoane ca Bart Ehrman renunta la religia crestina.

Iata cum formula Epicur (sau cel putin lui ii este atribuita) dilema la care nici o religie, 2300 de ani mai tarziu, n-a reusit sa dea un raspuns convingator:

Vrea Dzeu sa previna raul, dar nu poate?
Atunci nu-i atotputernic.
Poate, dar nu vrea?
Atunci nu-i binevoitor.
Poate si deasemenea vrea?
Atunci de unde provine raul?
Nu poate si nici nu vrea?
Atunci de ce-l numim Dumnezeu?

Interviu cu Bart Ehrman

O masura care arata clar tendinta politica a lui Obama: printre ordinele executive din prima sa saptamana la Casa Alba menite sa anuleze politica ‘beligeranta’ sustinuta de Bush, a desfiintat interzicerea finantarii cu bani federali americani a grupurilor internationale ne-guvernamentale care practica sau promoveaza avortul in afara SUA.

Prin aceasta permite acestor grupuri sa ofere ajutor si sa salveze vietile multor femei care nu au acces la informatie nici la metode de planificare familiala.
O stire primita cu bucurie de grupurile liberale si denuntata de cei care se impotrivesc drepturilor avortiste. Vaticanul s-a grabit s-o califice drept aroganta.

Filmul lui Richard Dawkins “The Genius of Charles Darwin”, a fost premiat ca cel mai bun film serial documentar
Adevarul este ca-i un film excelent.
Felicitari Richard & Comp.

Frunzarind ziarele romanesti on-line, am remarcat in Romania Libera sectia "cele mai citite". Se pare ca romanii sunt foarte interesati de:


Mi-a desteptat si mie curiozitatea si am deschis Generator eolian din Marea Britanie, atacat de un OZN? unde se poate citi:

In Marea Britanie s-a declansat o ampla ancheta, dupa ce turbina unui generator eolian a fost distrusa probabil de un OZN, dupa cum afirma locuitorii oraselului Conishholme, in care s-a produs accidentul misterios.

Potrivit martorilor oculari citati de publicatia "Mail Online", cu o seara inainte de producerea incidentului, in zona au aparut "niste sfere ciudate grupate in zbor care au lansat mai multe semnale luminoase galben-portocalii". Ulterior, localnicii au auzit un zgomot foarte intens, un "bang...

Oare ce fumeaza locuitorii din Conishholme, ca vreau si eu...

In cartea sa ‘O teorie a justitiei’, John Rawls (1921-2002), fost profesor de filozofie la Universitatea din Harvard, demonstreaza dificultatea de a face judecati sociale “obiective” fara a gresi in avantaj propriu. Pentru a evita acest lucru, spune Rawls, este nevoie de “vălul necunoasterii”.

Rawls era interesat in elaborarea unei teorii a dreptatii sociale si dezvolta in cartea sa ideea “dreptatii si a corectitudinii”. El credea ca se poate ajunge la o teorie corecta a dreptatii sociale numai atunci cand oamenii rationali ajung la ea prin negocieri de tip contractual. Problema este ca daca ne asezam la masa de negociere in conditiile in care ne aflam - unii mai dezavantajati, altii mai avantajati, unii mai urati, altii mai frumosi, unii bogati, altii saraci, unii inteligenti, altii prosti, unii cu ‘pile’ la cei mai puternici, altii fara pile, etc, atunci un numar din cei prezenti vor negocia de pe pozitii avantajate influentand si presionand chiar decizia celorlalti.

Cum se poate evita acest lucru? Printr-un dispozitiv filozofic pe care Rawls l-a numit ‘vălul necunoasterii’. Adevarata dreptate sociala va fi cea hotarata de oamenii rationali in interes propriu, constienti ca vor trai in societatea creata de regulile stabilite de comun acord, care nu stiu insa ce caracteristici personale vor aporta societatii respective (nu-si cunosc rasa, varsta, numele, greutatea, capacitatile intelectuale, pozitia sociala si economica in acel moment etc). Atunci cand nu stim nimic despre noi insine si suntem pusi in situatia sa negociem regulile unei societati drepte in care vom trai, nu vom risca sa acordam avantaje celor care detin putere, frumusete, inteligenta, avere, relatii, de teama sa nu ne trezim atunci cand ne scoatem vălul ca suntem in tabara opusa (saraci, urati, prosti, si fara relatii).

Rawls pare sigur de tipul de societate pentru care am negocia atunci cand ne aflam sub vălul necunoasterii. El sustine ca am alege:

- libertati egale si maxime (politice, intelectuale si religioase) pentru fiecare in consistenta cu libertati egale pentru toti ceilalti
- putere si bogatie egal distribuite cu exceptia cazului in care inegalitatile ar fi in avantajul tuturor si cand exista oportunitati egale de a obtine avantaje. De exemplu, un individ poate avea mai multa putere si bogatie daca investeste inteligenta, efort si bani pentru crearea unei institutii care ofera locuri de munca pentru altii.

Cu alte cuvinte, sistemul lui Rawls este o meritocratie in care ar exista programe educative si sanitare care ar garanta sanse egale pentru a obtine avantaje economice si de putere. Daca aceste principii sunt corecte, se deduce ca singura societate justa este o societate liberala care redistribuie partial bogatia in beneficiul membrilor sai dezavantajati (deci are un sistem de impozite proportional) si care asigura o situatie stabila minima sub care nu poate exista niciun cetatean. In linii mari, este tipul de societate spre care aspira democratiile Occidentale.

Why it’s hard to be good - D. Palmer

Unul din argumentele “utilitariste” în favoarea religiei (creştine în majoritatea cazurilor) este cel potrivit căruia acesteia îi datorăm toate marile opere de arta si arhitecturale care constituie mostenirea culturală a omenirii. Dar acesta este, ca multe altele, un argument destul de şubred. Este bine ştiut ca ori de cate ori găseau finanţare laică, artiştii erau fericiţi sa producă opere cu subiect profan (si chiar în opoziţie directă cu normele moralei religioase). Asa cum spune Dawkins, cine ştie cum ar fi arătat universul nostru cultural dacă arta si arhitectura s-ar fi dezvoltat fără constrîngerile impuse de biserica de-a lungul secolelor?
Ne putem face o palidă imagine despre cum ar fi stat lucrurile dacă vizitam Muzeul de Istorie Naturala din Londra. In mijlocul unui minunat parc, acesta se inalta ca o adevărată “catedrala laica” dedicată stiintelor naturale si, deci implicit, lui...Charles Darwin.

Clădirea proiectată de Alfred Waterhouse, foloseşte numai motive inspirate din natura - animale si plante existente si dispărute decoreaza maiestuos faţada si dramaticele arcuri si turnuri, într-un stil care îmbina goticul cu practicul. In marele hol central troneaza statuia lui Darwin (a fost mutată în 2008 odată cu pregatirile anului Darwin), iar deasupra, atrage atentia minunatul tavan format din panouri, fiecare decorat cu imaginea unei plante.

Un loc în care poţi petrece cîteva ore plăcute. Daca treceti prin Londra, nu uitaţi sa-l vizitati.


Oenoanda Londra 2008

Spune legenda ca Darwin planuia sa devina preot de tara, dar si-a schimbat intentiile dupa ce s-a imbarcat pe Beagle intr-o calatorie in jurul pamantului. Parerea mult raspandita ca descoperirea teoriei evolutiei l-a condus pe Darwin spre apostazie si spre o cariera biologica, este insa lipsita de fundament. De fapt, Darwin nu s-a simtit niciodata atras de teologie ca vocatie. In tinerete, parerile sale despre religie erau conventionale si pasive pentru simplul motiv ca nu se gandise niciodata cu adevarat la religie. Planurile sale de preotie se datorau mai mult absentei de planuri alternative si nu credintei sau unei dorintei active.

Apropiindu-se de plenitudinea vietii cu linistea oferita de substantiale resurse economice, reputatie profesionala si o familie fericita, Darwin nu-si punea probleme de credinta personala, desi ideile evolutive il facusera sa se indoiasca si sa abandoneze multe din dogmele traditionale impuse de educatia anglicana. Dar atunci, intr-un interval de timp fatidic intre sfarsitul anului 1850 si 23 aprilie 1851, dubiul intelectual si tragedia personala i-au schimbat lumea pentru totdeauna.

Ducand la bun sfarsit cativa ani de munca intensa privind taxonomia ciripedelor, Darwin constata ca sanatatea sa precara se imbunatise in mod substantial, si deodata dispunea de timp sa citeasca si de liniste ca sa mediteze. Decide astfel in cele din urma sa-si examineze propriile credinte religioase in mod meticulos si sistematic. Si pentru aceasta se concentreaza asupra operei unui ganditor fascinant, care in acea epoca facea furori, desi azi este un perfect necunoscut mai ales pentru ca fratele sau, mult mai faimos, urmase un drum diferit si-l eclipsase. Fratii Newman nu puteau sa sufere inconsistentele pe care le detectau in practica si crezul anglican. John Henry Newman starnise una din cele mai mari agitatii in viata intelectuala britanica a sec. XIX convertindu-se la catolicism, si ajungand in cele din urma cardinal.

Francis William Newman, fratele mai mic al cardinalului se licentiase la Oxford cu aspiratii mai mult decat indreptatite de a deveni sef de catedra al Universitatii, dar lasa acest loc de frunte pentru un post de profesor de latina in eterodoxul University College din Londra, pentru ca refuzase sa semneze (asa cum cerea traditia in Oxbridge) cele 39 Articole ale Anglicanismului. Newman intreprinde apoi o calatorie spirituala prin intermediul cartilor, pana cand in cele din urma adopta pozitia unei intense credinte religioase bazate insa pe respingerea dogmelor si a severelor doctrine traditionale (concret ideea recompensei sau pedepsei eterne pentru actele terenale); totul in favoarea unui sistem consistent cu gandirea rationala si descoperirile stiintei moderne. Cu obisnuita sa profunzime, Darwin studiaza operele principale ale lui Newman intre 1850 si 1851, ajungand la concluzii similare privind cruzimea si absurditatea dogmelor religioase traditionale, demonstrand insa, spre deosebire de Newman, scepticism fata de toate aspectele credintei religioase.

Poate ca studiul operelor lui Newman nu i-ar fi influentat atat de profund ideile sale asupra vietii, daca Darwin nu ar fi suferit in acel moment o tragedie personala. Iubirea pentru fata sa Annie era inspirata de un amestec complex intre caracterul dulce al copilului si asemanarea sa cu Susan, sora lui Charles. Susan o inlocuise pe mama ambilor dupa moartea prematura a acesteia.


Annie fusese mereu o fetita bolnavicioasa. In martie 1851 se imbolnavise atat de rau incat Charles si sotia sa Emma au decis sa-si trimita fata, care avea pe atunci 10 ani, la clinica doctorului Gully in Malvern, unde sanatatea lui Charles se imbunatatise in mod spectaculos datorita celebrului “tratament cu apa”. La inceput Annie se simtea mai bine, dar brusc se imbolnavise in mod violent. In cele din urma moare pe 23 aprilie.

Nemiloasa moarte a fiicei sale Annie a jucat rolul unui catalizator al tuturor indoielilor generate de lectura operelor lui Newman. Darwin isi pierde pentru totdeauna orice urma de credinta intr-un Dumnezeu binevoitor, si nu va mai cauta niciodata consolare in religie. A evitat cu grija orice afirmatie directa a acestui fapt, atat in scrierile sale publice cat si in cele private. Darwin a continuat sa fie pasionat de viata si de studiul naturii mentinandu-si opinia sa despre religie la nivel intim. Era inconjurat de fiinte dragi care profesau o profunda credinta religioasa.

Vezi si Dr. Puric

Cu cativa ani in urma, Francisco Ayala, biologul evolutionist si genetician de la Universitatea din California, fost preot Dominican, scria un articol in care facea o analiza interesanta a raportului dintre stiinta si religie. In acest articol Ayala sprijinea teoria evolutiei, intr-un moment cheie in care Consiliul Educatiei din Kansas (SUA) elimina din programul scolar studiul cosmologiei si teoria evolutiei. In acelasi timp, afirma ca stiinta si religia pot coexista in pace, armonie si respect reciproc, pentru ca cele doua ‘domenii’ sunt complet separate.

Este o greseala sa confundam Biblia cu un manual elementar de astronomie, geologie sau biologie…Stiinta cauta explicatii materiale pentru procesele naturale, dar nu are nimic definitiv de spus despre realitatile care nu fac obiectul campului sau de studiu…Cunoasterea stiintifica nu poate contrazice credintele religioase, pentru ca stiinta nu are nimic de spus nici pro nici contra realitatilor religioase sau a valorilor religiei”

Prin pozitia sa, Ayala se alatura altor oameni de stiinta ca Stephen Jay Gould si Ken Miller care desi apara valorile stiintei, simt in acelasi timp nevoia sa protejeze religia considerand fiecare in felul sau, ca religia transcende stiinta si nu poate fi amenintata de progresul surpinzator pe care l-a inregistrat aceasta in ultimii ani. Dupa parerea acestora, religia are o importanta sociala decisiva prin rolul sau moralizator, de ‘balsam’ al suferintelor vietii si consolator in fata inexorabilitatii mortii.

Toti acesti aparatori ai stiintei si religiei in mod simultan, par sa ignore ca religiile monoteiste in aviditatea lor de a cuprinde tot universul, au incercat sa atace si sa limiteze stiinta ori de cate ori aceasta parea sa-i contrazica dogmele. Adevarul pe care nu-l recunosc acestia, este ca stiinta este un pericol continuu pentru integritatea dogmelor religioase. Papa Ioan Paul al II lea spunea:

Biblia ne vorbeste despre originile universului si structura sa nu pentru a ne furniza un tratat stiintific, ci pentru a stabili relatia corecta intre om, Dumnezeu si univers. Sfintele Scripturi spun doar ca lumea a fost creata de Dumnezeu, si pentru a demonstra acest adevar, se exprima in termenii cosmologiei proprii epocii celor care le-au scris. Cartile sfinte vor doar sa le spuna oamenilor ca lumea a fost creata spre binele omenirii si pentru gloria lui Dumnezeu. Orice alta afirmatie cu privire la originea si compozitia universului nu are nimic de-a face cu intentiile Bibliei, care nu pretinde sa ne invete ce este cerul, ci cum se ajunge la Cer.

Reiese din aceste afirmatii ca si de pe pozitia de impaciuitor al religiei cu stiinta, Papa impune inevitabil explicatii religioase ale lumii, generand in acest fel un conflict intre ‘adevarul’ revelat si dovezile stiintifice. Mai mult, este evident ca religia nu pretinde sa ne prezinte un Dumnezeu metaforic, ci o serie de ‘adevaruri’ de netagaduit. Nu putini sunt cei care cred in miracolul nasterii dintr-o virgina, cred in ingeri, diavoli, nemurirea sufleturlui, si nu sunt dispusi sa accepte toate astea ca fiind metafore sau alegorii, ci adevaruri. Oricare ar fi pretentia religiilor, fizica, cosmologia, genetica, biologia, au atacat involuntar ‘adevarurile’ cartilor lor religioase, si este stiut ca de multe ori credinciosii au reactionat. Daca in trecut religia detinea monopolul explicatiilor asupra universului, originii omului si a ereditatii, pe masura ce stiinta a adus noi explicatii, Biserica a inceput sa piarda teren. Pentru a supravietui, acolo unde stiinta este pretuita, religia a trebuit sa se ‘adapteze’ noilor timpuri capatand un caracter mai ‘civilizat’. Dar acolo unde nu a intalnit o mare opozitie rationala, si-a conservat caracterul sau primitiv.

Care ar trebui sa fie locul ocupat de religie in secolul 21?

Cei care isi dau seama de efectele negative ale irationalitatii mentinute de religiile monoteiste, de consecintele nefaste ale actiunilor celor care pun religia inainte de orice discriminand si chiar exterminand pe cei care nu impartasesc aceleasi dogme, isi doresc pe buna dreptate ca religiile teiste sa dispara. Mi se pare insa mai interesanta transformarea mentalitatii umane prin educatie, cultivarea ratiunii, a gandirii critice si a stiintei, astfel incat toate ‘adevarurile’ absolute impuse azi de marile religii, sa fie percepute intr-o buna zi ca simple mituri, povesti moralizatoare a caror frumusete trezeste sensibilitatea umana, inscrise in cartea de istorie a mitologiei.

Francisco Ayala on the perfect compatibility of God and Evolution
The Christian Man's Evolution: How Darwinism and Faith Can Coexist

Daca cuvantului ‘Dumnezeu’ i se ataseaza criterii descriptive, afirmatia ‘Dumnezeu exista’ are semnificatie empirica.
Daca Dumnezeu este definit ca existenta insasi, afirmatia ‘Dumnezeu exista’ este o tautologie pentru ca este adevarata prin definitie.
A face apel la o serie de experiente individuale pentru a demonstra ca ‘Dumnezeu exista’, fara a accepta insa experientele care contrazic afirmatia, inseamna a exprima doar simple opinii.
Daca in absenta unor criterii descriptive ale cuvantului ‘Dumnezeu’ se afirma ca nu exista mijloace de verificare sau falsificare ale afirmatiei ‘Dumnezeu exista’, atunci se emit speculatii metafizice.

Numai in primul caz ne putem propune demonstrarea adevarului sau falsitatii afirmatiei ‘Dumnezeu exista’. De cele mai multe ori insa, propunerea 'Dumnezeu exista' se face ori vorbind in sens metafizic ori ca simpla opinie (exceptand cazurile in care se afirma o tautologie).

Richard Dawkins ii incurajeaza pe toti ateii sa propuna sugestii pentru noi campanii pe ateobuze. Deocamdata asta-i propunerea mea. Voi ce idei aveti?

Vezi si Campanie ateista

Asta-i porunca cea dintâi, că pământ eşti şi în pământ vei merge. Dar sufletul nu moare niciodată. Sufletul rămâne în vecii vecilor, că el este duh şi nu poate să moară. Aşa l-a făcut Dumnezeu.” (Sfaturi Ortodoxe)

Pentru omul de rand sufletul are semnificatia esentei imateriale, nemuritoare, care continua sa existe in stare de constienta dupa moartea corpului. Deobicei acest concept este acceptat in mod automat, necritic. Dupa cum vedem crestinii cred in nemurirea sufletului si ar fi de asteptat ca aceasta credinta sa aiba o baza biblica. Realitatea insa este alta, sufletul asa cum apare in Biblie (cuvintele originale traduse prin ‘suflet’ sunt nephesh si psuche), are cu totul alte semnificatii - inseamna principiu vital, fiinta vie, emotie, pasiune.

Cum au ajuns atunci crestinii sa creada in sufletul imaterial si nemuritor? Adevarul este ca conceptul de suflet nu isi are originea in Biblie, ci in filozofia pagana a Greciei antice modificata si adaptata de Parintii Bisericii (inspirati cu siguranta de Sfantul Duh), printre care un rol important l-a avut Sf. Augustin. Mai exact, sufletul a fost ‘inventat’ de Pitagoreici care credeau in transmigratie si urmareau salvarea definitiva adica eliberarea sufletului din sclavia materiei la care este supus atata timp cat este atasat unui corp. Pitagoreicii l-au influentat pe Platon iar Platon i-a influentat pe Parintii Bisericii, astfel doctrina sufletului ca entitate independenta de corp a devenit o parte importanta a doctrinei crestine. Alte influente importante demne de mentionat, au fost cele ale lui Aristotel si ale Stoicilor; dar Platonismul, mai ales in formele sale tarzii, este elementul pagan cel mai important din filozofia patristica.

Materialismul epicureist reflectat in poemul lui Lucretiu “De rerum natura”, sustine din contra, caracterul material al spiritului si existenta sa limitata in stransa dependenta de existenta corpului si a mintii:

Daca spiritul este imortal si conserva puterea constientei chiar si atunci cand este separat de corp, trebuie sa presupunem ca este dotat cu cele cinci simturi. Dar, despartit de corp, sufletul nu poate avea nici ochi, nici nas, nici urechi, si deci nu poate avea constienta.

Daca spiritul este imortal si patrunde in corp in momentul nasterii, cum de nu avem amintiri ale vietilor anterioare, cum de nu pastram vestigii ale actiunilor anterioare? Daca facultatile mintii au fost transformate in asa masura incat memoria evenimentelor trecute a fost anihilata, o asemenea stare dupa parerea mea, nu este departe de starea mortii. Atunci, trebuie sa acceptam ca spiritul anterior a pierit, si ca spiritul prezent este nou.

In 1862 Darwin examina in laboratorul sau o neobisnuita floare - o orhidee din Madagascar care parea sa incalce legile naturii. Aceasta floare depoziteaza nectarul la capatul unui tub atat de ingust si lung, incat parea de neconceput ca vreo insecta sa fie capabila sa ajunga la el. Darwin a facut urmatoarea predictie: undeva in Madagascar trebuie sa existe si o insecta cu o trompa la fel de lunga ca tubul orhideii. Cele doua vietuitoare au co-evoluat adaptandu-se fiecare la modificarile celeilalte.

Predictia lui Darwin a fost ridiculizata de colegii sai. Totusi, la inceputul sec. 20 a fost descoperita in Madagascar, Xanthopan morganii, o insecta cu o trompa neobisnuit de lunga. Desi nimeni nu vazuse cum se hraneste cu nectarul plantei, se demonstrase ca Darwin avusese dreptate.

In acest video, Phil DeVries de la Universitatea din New Orleans reuseste sa filmeze in cele din urma insecta ‘in actiune’. Cine a spus ca stiinta nu este emotionanta?

Am dat de curand peste marturisirea scrisa a unui crestin ortodox fundamentalist cu privire la ‘chemarea tainica’ pe care o simtise in prezenta unui anumit preot cantaret care-si promotiona discul de colinde in incinta unei suprafete comerciale din Bucuresti cu ocazia sarbatorilor de Craciun. El considera ca preotii sunt ‘emisarii’ lui Dumnezeu. In acelasi timp isi manifesta neintelegerea fata de indiferenta oamenilor prezenti, care in loc sa se stranga buluc sa-l asculte pe preot, au preferat sa-si vada de consumismul lor, ignorandu-l.

I-am raspuns ca mi se pare firesc ca oamenii sa nu fie atrasi spontan de preoti, acestia fiind oameni ca toti oamenii si deci supusi greselilor. Astfel e bine stiut ca printre preoti exista criminali, pedofili, betivi, si tot spectrul imoralitatii pe care-l poti gasi in societate in general. Mai ales ii aminteam de atitudinea lingusitoare a B.O.R. si a preotilor in timpul comunismului care sub deviza imorala ‘scopul scuza mijloacele’ au colaborat din plin cu regimul. Parerea mea, ii spuneam, este ca preotul este un slujitor al religiei si nu un ‘emisar’. Raspunsul sau la putinele mele cuvinte a fost o lunga si sarcastica rabufnire, o insiruire de citate biblice si de ‘indrumari’ facute pasamite nu neaparat ca sa ma puna la punct pe mine, ci ca sa serveasca de exemplu tinerilor ‘obisnuiti doar cu laptele’.

De fapt, daca ar fi adevarat ceea ce spune crestinul de mai sus, toti credinciosii ar trebui sa simta chemarea aceea tainica in prezenta preotilor. Pentru ca ortodocsii cred ca misiunea preotiei este data de Dumnezeu prin fiul sau Isus care a transmis-o Apostolilor si prin acestia in toate generatiile de preoti care se succed. Conform credintei ortodoxe, prin episcopi si preoti lucreaza “harul Sfantului Duh”. Harul este dat prin “punerea mainilor preotiei”.

Precum M-a trimis pe Mine Tatal, va trimit si Eu pe voi" (Ioan 20, 21).

Luati aminte de voi insiva si de turma intru care Duhul Sfant v-a pus pe voi episcopi, ca sa pastoriti Biserica lui Dumnezeu, pe care a castigat-o cu insusi sangele Sau" (F.Ap. 20, 28).

Practica BOR cere pentru ocuparea unui post de slujitor bisericesc, doua acte: o ‘Taina’, Hirotonia, care confera primitorului ei capabilitatea, “calitatea harica”, de a exercita puterea bisericeasca , si un act juridic, instituirea formala, act prin care autoritatea bisericeasca acorda indreptatirea exercitarii puterii bisericesti, intr-o anumita unitate teritoriala.

Ce se intampla atunci cu preotii care se abat de la reguli, cei care pacatuiesc? In acest caz autoritatile bisericesti aplica pedepse in functie de gradul abaterii. Prin pedeapsa cea mai drastica (caterisirea) preotul pierde dreptul de a-si exercita ‘puterile’. Si aici este partea interesanta, preotul nu-si pierde insa harul odata ce i-a fost transmis prin actul hirotoniei! Dupa cele spuse de Sf. Ioan Gura de Aur, oricare ar fi abaterea preotului (a ucis, a violat, e pedofil etc.), harul lucreaza prin el. Agheasma de la Boboteaza este sfanta chiar si daca este sfintita de un preot nevrednic, pacatos! Exista o singura exceptie: numai in cazul ereziei, turmei i se da dreptul sa nu-l mai asculte pe preot.

In concluzie, preotii nu sunt chiar oameni ca toti oamenii. Cel putin credinciosii trebuie sa se simta atrasi de harului preotesc cu aceeasi intensitate, indiferent daca preotul canta frumos colinde, fumeaza si umbla beat, violeaza, si-a omorat nevasta, e un pedofil s.a.m.d. Iata deci o concluzie extrem de interesanta: prin aceeasi persoana (un preot) pot ‘lucra’ doua forte opuse - pe de-o parte 'harul sfant al lui Dumnezeu', pe de alta impulsurile imoralitatii puse tot de credinciosi pe seama … diavolului.

Documentar prezentat de profesorul de fizica Jim Al-Khalili despre agitata istorie care a condus la descoperirea atomului, despre controversa legata de existenta, structura si paradoxul lumilor atomice si subatomice. Aflam despre revolutia stiintifica care a condus la nasterea mecanicii cuantice. Eroii acestei istorii nu sunt altii decat Einstein, Niels Bohr, Ernest Rutherford, Marie Curie, Otto Hahn, Lise Meitner, Fred Hoyle, George Gamow Paul Dirac, Richard Feynman si multi altii.

Este admirabila genialitatea lui Leucip si Democrit care in sec 5 inaintea erei actuale au descoperit atomul fara sa dispuna de mijloace materiale pentru a-si confirma intuitiile. Fara lupe, fara microscoape, avand in schimb o mare capacitate de extrapolare plecand de la observarea atenta a naturii, Leucip si Democrit au elaborat filozofia atomista. Unii raman surprinsi cand descopera ca a existat o versiune primitiva a fizicii atomice la inceputurile istoriei. Traditia atomista s-a mentinut vie de la Leucip la Epicur, de la Epicur la Lucretiu , Diogene din Oenoanda, timp de opt secole. De rerum natura contine clasificarea cea mai reusita a fizicii epicurianiste: forma, natura, numar, constitutia atomilor, dispozitia lor in vid etc. Daca totul este format din materie, atunci si ‘sufletul’ si ‘spiritul’ zeilor este format din materie. La fel ca oamenii.

Fizica antica se baza pe o metoda poetica. Si totusi, timpul a confirmat-o. In epoca microscopului electronic, a acceleratoarelor de particule, a fisiunii nucleare, intuitia lui Democrit a fost validata. Biserica persista insa pana in ziua de azi pe pozitia sa idealista si antimateriala. Existenta materiei si excluderea oricarei alte realitati conduce la un Dumnezeu material, deci la negarea caracterului sau spiritual, atemporal, imaterial. Fictiunea transsubstanţierii nu este incurajata nici ea de materialism. Painea dospita sau nu, este la urma urmei materie.

Nu-i de mirare deci ca materialismul este cosmarul Crestinismului inca de la inceputurile sale. Pentru a impiedica accesul la fizica atomista crestinii au recurs la discreditarea moralei atomiste, la calomnierea eticii epicurianiste. Daca epicurianistii definesc placerea prin intermediul ataraxiei (absenta de tulburari), crestinii au distorsionat-o, transformand-o in preamarirea pornirilor bestiale ale animalelor. Din acest moment atomismul devine o filozofie periculoasa in ochii crestinilor.

Biserica isi impune cuvantul oricand si oriunde apare vreo urma de materialism. Giordano Bruno a murit ars pe rugul din Campo di Fiori in 1600 vinovat nu de ateism (nu nega existenta divinitatii), ci de materialism (divinitatea este materiala). Ce i-a reprosat Biserica cu adevarat lui Galilei? Nu apararea astronomiei copernicane cat adoptarea unei pozitii materialiste.
Nicolas d’Autrecourt a avut neobrazarea sa apere atomismul. Biserica l-a obligat sa abjure si i-a ars scrierile.

Materialismul este condamnat si azi de catre Bisericile contemporane.


Inceputurile stiintei occidentale D. Lindberg
Tratat de ateologie Michel Onfray
Nicholas of Autrecourt Stanford Encyclopedia of Phylosophy

Nu ar trebui sa fie lasati sa creasca un pic inainte, si sa decida ei daca vor sau nu sa fie "pescuiti"?
Respectarea libertatii credintei sau a absentei acesteia se afla in mainile noastre. Sa spunem toti: nu-i "pescuiti" pe cei mici!

Ii multumesc lui dan pentru aportul lui la postarea 'Parte de carte' pe care il consider util si pe care vreau sa-l impartasesc cu toata lumea:

N-am vazut emisiunea, dar poate va fi postata aici: http://www.protv.ro/emisiuni/shows/parte-de-carte/

Cristi Tabara si invitatii lui ne-au obisnuit cu astfel de puseuri delirante atunci cand se comenta o carte care avea nevoie si de perspective rationale. Vezi reactiile de pe bloguri cand s-a discutat despre The God Delusion:
http://gygess.blogspot.com/2008/02/parte-de-parte_10.html

Eu am citit cartea si mi se pare documentata, iar autorul abordeaza subiectul din perspectiva unui istoric al religiilor care investigheaza de pe o pozitie naturalista imaginea diavolului.
Dupa ce trece prin mai toate culturile si religiile de la inceputuri pana in prezent, autorul isi permite la final sa-si exprime parerea personala: "este ceva profund satanic sa crezi in diavol".
Asadar, putem intelege de ce cartea nu a fost pe placul celor din emisiune... Mie mi se pare ca afirmatia autorului da dovada de intelepciune si sanatate psihica.

Ce e trist este legat de prezenta criminalistului Tudorel Butoi, care in activitatea profesionala ar trebui sa fie un om al evidentelor/probelor materiale pe care sa-si poata construi acuzarea justitia cat mai temeinic.

Vreau sa precizez ca nu este psihanalist, intr-adevar isi construieste teoriile despre comportamentul delicvent cu ajutorul psihanalizei, dar omul n-a avut parte de o terapie pt el insusi si nu practica. De asemenea, nu activeaza la vreo societate stiintifica cu acest profil. A scris mai demult o carte: "Psihanaliza crimei" in care se auto-intitula psihanalist. Asadar, un impostor si diletant...

Daca ar fi beneficiat de o cura personala, poate ca ar fi constientizat ceea ce descopera permanent explorarea de tip psihanalitic: Diavolul este personificarea prin proiectie psihica in exterior a pulsiunilor noastre inconstiente si nepermise. Adica, acel tap ispasitor care poate ajuta sa ne simtim mai bine prin neasumarea propriilor dorinte criminale si sexuale.

Inainte, eroul meu era Hector, viteazul care si-a luat ramas bun de la mult iubita sa Andromaca si de la micul Astyanax stiind ca nu-i va mai vedea niciodata, si a coborat la picioarele zidurilor Troiei ca sa se infrunte cu invincibilul Ahile pentru toti ai sai.
Asta era inainte. Acum eroii mei sunt niste femei contemporane, pe cat de extraordinare pe atat de reale, gigante morale care cu enormul lor curaj apara libertatea si vitorul nostru al tuturor. Una dintre ele este Wafa Sultan. Ascultati ce are de spus:

Traim intr-o ‘epoca de aur’ a medicinei, a stiintei. Daca apreciem stiinta ca pe o adevarata valoare, in viitor vom trai intr-o epoca si mai generoasa. Comparand prezentul cu epoca victoriana de exemplu in care se murea in masa de boli ‘ale copilariei’, azi speranta de viata s-a dublat si copiii reusesc sa ajunga sanatosi la varsta adulta. Cu toate astea, din nefericire, lumea este plina de indivizi care refuza sa recunoasca avantajele oferite de stiinta facand chiar din acest refuz o virtute. Oamenii irationali dispretuiesc aceste beneficii si in locul terapiilor stiintifice bazate pe zeci de ani de investigatii clinice, aleg sisteme alternative bazate pe credinta. Medicina alternativa a cunoscut un adevarat boom in ultimii ani, homeopatia avand un loc de vaza.

Richard Dawkins poarta in acest video o discutie extrem de informativa cu Michael Baum, Profesor Emerit de Chirurgie la University College din Londra, referitoare la medicina alternativa si raportul acesteia cu medicina stiintifica. Michael explica diferenta intre terapia bazata pe dovezi stiintifice si cea bazata pe credinta, pe lipsa de onestitate si doar pe cazuri anecdotice. Mentioneaza in mod special homeopatia, terapie alternativa care a reusit in mod ingrijorator sa ocoleasca complet sistemul de acreditare a calitatii obligatoriu in medicina stiintifica. Cei care iau tratament antimalaric homeopat si pleaca in Africa, se intorc sigur cu malarie. Lipsa de rigoare si neglijarea protocoalelor clinice care caracterizeaza medicina alternativa, sunt probleme cu care se confrunta zilnic sute de medici ca Michael Baum. Merita din plin vizionarea.



Vezi cele 6 episoade

Cu siguranta ca unii dintre noi pot evoca chiar si dupa zeci de ani un cosmar inspaimantator pe care l-au avut in copilarie in timpul vreunei febre inalte sau vreunei indigestii. In el, un monstru inform se apropie incet dar inexorabil oricat de repede am incerca sa fugim, si ne absoarbe oricat ne-am zbate si am urla. Apoi cadeam din pat si venea mama si aprindea lumina. Azi suntem adulti, si nimeni nu mai aprinde lumina ca sa alunge tenebrele.

Hamas si Fratia Musulmana (din care provine), Hezbolah, Iran (ale caror brate armate sunt), “celulele” Al Qaedei metastatizate din cancerul wahabi saudit in toate tarile occidentale (ca sa nu mai vorbim de cele musulmane), sunt la scara planetara, monstrul inform care palpita la granitele societatilor progresiste. O masa inecata in sange, vuind de infinitele urlete ale macelurilor incepute in secolul 7 cu schisma shiitzi-sunitzi si care continua si azi. Dintre toate tristele variante ale religiei lui Avraam, Islamul este cea care a reusit nu sa se reformeze in pas cu timpurile, ci sa salbaticeasca timpurile in pas cu ea insasi. Nu exista in ziua de azi o ideologie mai xenofoba, mai misogina, mai homofoba, mai insetata de sange, mai dogmatica si mai furibunda impotriva oricarei umbre de critica, mai dispusa sa-si sacrifice proprii adepti sau sa asasineze caricaturisti, decat islamul secolului 21. Daca cineva ar vrea sa argumenteze puternic in favoarea ipotezei ca specia umana a esuat si e destinata pieirii, e suficient sa dea ca exemplu islamul contemporan.

Acesta este monstrul impotriva caruia lupta Israelul in Gaza. Gaza din care in 2005 Israelul s-a retras complet cu toata armata, cu toti civilii, cainii si pisicile, lasand doar gradinile si serele care pana in ziua anterioara dadeau de munca palestinienilor din jurul asezamintelor de coloni. Pentru prima oara acestia aveau un teritoriu al lor liber de “ocupatie” si teoria era ca, satui de conflicte, vor incepe sa-si construiasca o viata normala. Se credea ca comertul si dorinta de a-si creste si educa copii in pace vor pune bazele unei normalizari treptate pana la pacea completa cu vecinii. Dar omul sfinteste locul. Gaza a devenit prin grija Hamasului si cu finantarea Iranului un arsenal de rachete care au inceput sa ploua zi de zi peste localitatile israeliene din jur. Mai intai orasele apropiate iar pe masura ce Iran a putut furniza asistenta tehnica mai avansata, din ce in ce mai profund in interiorul Israelului.

Din Programul politic (“Carta”) al Hamasului

In Articolul 2 Hamas se prezinta ca:

..una din aripile Fratiei Musulmane in Palestina. Fratia Musulmana este o organizatie Universala care constituie cea mai mare miscare Islamica a timpurilor moderne. Se caracterizeaza prin profunda intelegere, patrunderea exacta si imbratisarea completa a tuturor conceptelor Islamice in toate aspectele vietii, culturii, credintei, politicii, economiei, educatiei, societatii, justitiei si judecatii, raspandirea Islamului, educatiei (iarasi?!), artei, informatiei, stiintei ocultului (?!) si convertirii la Islam.”

Tot restul asa zisului program politic este un amestec dezlanat de auto-elogieri, profesiuni de credinta fata de idealurile jihadului islamic in Palestina ca o parte a celui global, critici la adresa celor care nu satisfac cerintele acestuia, totul presarat cu manifestari impotriva evreilor / “sionistilor” care l-ar face pe Goebels sa paleasca de invidie. Si asta nu pentru ca ar fi niste baieti antipatici, ci pentru ca asa cere Coranul.
(Articolul 7):

Ziua Judecatii va sosi numai dupa ce Musulmanii vor lupta impotriva Evreilor (omorandu-i pe Evrei), cand Evreii se vor ascunde pe dupa pietre si copaci. Pietrele si copacii vor spune: O, Musulmani, O Abdullah, e un Evreu in spatele meu, vino si omoara-l. Numai copacul Gharkard (evident, un anume fel de copac) nu va face la fel pentru ca este unul din copacii Evreilor. (relatat de al-Bukhari si Moslem) “

Cine are curiozitatea poate citi aceasta comoara a gandirii politice in totalitatea ei. Sau :
- Hamas se prezinta.
- Hamas TV: Clericul palestinian Sa'd Abu Jleidan: Jihadul impotriva Evreilor va Continua pana la Anihilarea Lor - data emisiunii: 6 noiembrie 2008
- “Masa rotunda” la TV egipteana

Sau: cine nu are carte poate avea parte...in Romania.

Nu gasesc cuvinte pentru a exprima oroarea pe care mi-o provoaca vizionarea programelor de televiziune romanesti. Desi am decis sa nu le mai vad, azi dimineata am deschis intamplator televizorul si pe ProTV se emitea programul “Parte de carte”, emisiune prezentata de C. Tabara. Mi-am spus, hai sa-i dau o sansa…

De la bun inceput insa domnul Tabara m-a uimit prin faptul ca s-a scuzat timp de vreo 3 minute pentru ca emisiunea coincide cu Sfanta Liturghie! Ca si cum viata ar trebui sa inceteze odata cu inceperea liturghiei, orice alta activitate simultana fiind un sacrilegiu.

“Parte de carte” are pretentia de a fi un program cultural in care se prezinta carti si se comenteaza aspecte ale vietii culturale romanesti. De data asta domnul Tabara prezenta cartea lui Gerald Messadie “Istoria generala a Diavolului” publicata de Editura Humanitas.

Invitatii emisiunii erau preotul Constantin Necula (“normal ca atunci cand vorbim despe diavol sa invitam un cleric”) si “profesorul universitar”, “colonel si psihanalist” Tudorel Butoi, “parintele poligrafului in Romania”. Cum e de asteptat, parintele Necula combate tare impotriva cartii si a autorului, pe care il eticheteaza din start ca “relativist” si apoi il dispretuieste in diferite feluri de pe solide pozitii ortodoxe. Departe de a fi vocea rationalitatii si a naturalismului pragmatic asa cum ne-am astepta de la o dezbatere echilibrata, “profesorul” Butoi da un recital de servilism pro-popesc, completand afirmatiile preotului cu “critici” la adresa superficialitatii lucrarii autorului francez, care “a lasat teologia ortodoxa intr-o zona marginala”. “In ortodoxie diavolul are un rol bine definit” spune dumnealui. Si adauga “macar sa fi lasat sa se citeasca printre randuri…A scris superficial iar noi trebuie sa analizam lucrearea cu profunzimea necesara”. Sa vedem…

Gerald Messadie propune in lucrarea sa urmatorul mod de abordare a temei diavolului (din pagina Editurii Humanitas):

Asadar, exista Diavolul cu adevarat? Nu este cumva o fantasma colectiva, "tapul ispasitor" primordial, pe seama caruia sunt puse toate pasiunile si pornirile condamnabile ale omului insusi?
De la zeii mitologiilor greaca si romana, trecand prin demonii arhaici ai insulelor izolate din Oceania, de pilda, si ajungand pana la Raul absolut, fabricat si modelat continuu de unele religii actuale, Gerald Messadie abordeaza antropologic, sociologic si din perspectiva istoriei mentalitatilor geneza Diavolului si acea nevoie a omului de a-si nega responsabilitatea propriilor alegeri, de a-si declina vina si, in ultima instanta, de a se lasa patruns de groaza. Fiindca, spune Messadie, "omului ii place sa-i fie frica".

Nu am citit cartea, dar nu-mi este greu sa deduc de ce nu a placut ilustrilor invitati. Nu abordeaza tema diavolului pe placul lor, ca pe un demon cu existenta reala si indubitabila caruia i se poate face fata numai prin credinta in Dumnezeu. Ii nemultumeste ca autorul pune in dubiu arhicunoscuta, mincinoasa si pernicioasa idee potrivit careia numai credinciosul se poate comporta moral si numai el merita deci credibilitate si respect social.

Nu pot sa redau ineptiile insirate de cei doi, cert este ca manifestau la unison aceeasi atitudine ostila, la un moment dat aveam senzatia ca il considera pe Messadie un dusman periculos. “Una din marile gafe ale autorului” decreteaza preotul Necula “este ca se distanteaza de teologie”. Si adauga cu aplomb ca “valoarea stiintifica (a lucrarii) este aproape de zero”. E interesant de stiut cat cunoaste “preasfintia sa” despre metoda stiintifica.

La randul lui, parintele (poligrafului in Romania) Butoi sustine ca a vazut ani de-a randul oameni cu manifestari diabolice. Ca raul se afla in patrimoniul Diavolului. ‘Ce poate fi mai diavolesc?’ intreaba retoric in timp ce relateaza o anecdota in care o femeie o ucide pe alta pentru a-i fura butelia. “Profesorul” Butoi da o serie intreaga de amanunte cutremuratoare ale cazului, pentru ca in final sa traga triumfal concluzia ca faptele descrise sunt dovada de netagaduit a existentei Diavolului. Iar preotul adauga: “cea mai mare minciuna este ca Diavolul nu exista”.

Ma intreb la sfarsitul acestei diatribe daca cei doi invitati au citit macar cartea. Am indoielile mele. Emisiunea si invitatii sai mi-au demonstrat inca odata ca Romania se scufunda inexorabil in mocirla obscurantista. Si aceasta alunecare in intuneric nu e marcata de strigate de alerta ale vreunui grup de intelectuali, ci de un fel de mormaiala cacofonica si plina de autosuficienta a unor “lideri de opinie” care proclama singurele ‘valori’ demne de raspandit: ostilitatea fata de stiinta sau cultura laica si fata de gandirea critica, si dau exemplu de internalizare a dogmelor religioase ca gandire unica. Un amalgam nefast de popi cu vocatie de ayatolahi, balbaiti cu pretentii de critici literari, inculti care intr-o buna dimineata s-au trezit ca sunt figuri mas-media, “profesori universitari” care abia articuleaza o fraza coerenta, sunt azi instanta suprema de la care romanul emuleaza dispretul pentru valorile umaniste non-religioase, pentru curiozitatea intelectuala, pentru gandirea independenta si critica. Daca omenirea ar vorbi o singura limba, ai putea crede ca esti in Iran. Sa fie intr-un ceas bun.

Un video care prezinta istoria conceptului de diavol pana in zilele noastre: